Atinseseși iubirea. Sub ochii mei, mărindu-se-micșorându-se, iar mărindu-se, o făcuseși un soi de jivină suspectă, la îndemâna soartei, gata oricând să o scoată în afara legii: amor SACER, în sensul ăla pe care îl atribuia acestui epitet Agamben... Din boala de moarte, atâta vreme zăgăzuită, a dealurilor dobrișene de pe la noi de Acasă, se porniseră ape. Mă auzi, Mamăăăăă...??? Aduceau cândva cioburi verzi, urme de plantă fermecată... Luaseră acum orice dâră a chipului adevărat. Poveștile mele cu prinți și prințese suportau pieziș hipertrofieri, disoluții. Să fii lucidă, ca prea mult să nu te ia prin surprindere cele ale vieții! – îmi tot suflase un timp în ureche antifonată vocea, destul de probabil, a unui înger. Dar eu mă țineam de salcia-asta cu aceeași înverșunare prometee, chit că nu-mi mai vedeam, nici măcar nu-mi mai simțeam, capetele degetelor, așa de autarhică se instaurase (în)depărtarea. Iar „salcia-asta” era în mod cert, devenise fără a-mi da de știre, „salcia-aia”. Și, totuși, cine-mi putea lua Visul?! Cu ce drept?! Uhh! Interacțiunile dintre semeni se dovedeau, cât ai bate din palme, atât de urâcioase! Și iată cum din chipul tău tandru din poza arătată Mamei încep să se desprindă rând pe rând fâșii, bucăți. Îmi arăți, îmi creezi lumea DIN PUNCTUL TĂU DE VEDERE într-un demers à l᾿envers, al cărui sens scapă Însuși Creatorului: ere nesfârșite zgâindu-mă, nu înțelegeam de ce Copacu-mi se opintise din a crește drept. Și cum firele de iarbă, altădată prietenoase, îmi înhățau gleznele, mă luau cu tot... Rândunicile nu mai repetau de plecare: ceva le prinsese zborul, trecerea înspre viață. Ca sub tăvălug, răbufnea, la intervale macrocosmice, țipătul sugrumat al unui avorton cumva predestinat. Mă simțeam o TRĂDĂTOARE, o ucigașă! Cum de fusesem atât de oarbă, de iresponsabilă?! ... mult prea sensibilă?! Uită-te și tu la lumea asta, cum trece dânsa ușoară, neîmpovărată, cum o deprindere și-a făcut din a bea vin negru, din a se îndopa cu pastrămă, în cinstea oricărei trădări, a oricărui fapt așa-zis grav. Își atinge pântecele, vrea cu orice preț... nu doar să supraviețuiască.


Devenisem de mult trup și suflet din Iubire. Orice ofensă adusă Ei nu putea fi decât sfidarea supremă, prejudiciul capital mie adus. Eram, poate, puțin altfel decât mulți alții. Rămâneam. Asumându-mi fără nicio ezitare statutul speciei minoritare, pe cale de dispariție...


Mă priviseși străin: homo oeconomicus financistus al zilelor... cât de ale noastre? Se cuvenea să mă plec, să mă trezesc la realitate: era în firea, în destinul omului, într-un fel sau altul, să-și achite dările la stat, să-și rezolve problemele hormonale, cu atât mai bine dacă menit fusese lângă o femeie frumoasă, după care li se frângea și altora gâtul... Hei, iubire, gelozie...?! Azi puteam fi împreună, mâine... nu se știe niciodată... Te iubesc-ul ăsta rostit pe o margine de pat alunecândă, pe la patru pe înseratelea, avea, desigur, valoarea lui de adevăr..., cu termen de garanție limitat. Mult mai important cum facem rost de pâinea pentru mâine, cu totul alta decât hrana cea de toate zilele..., hrana spre Ființă... Ai scuipat printre dinții ascuțiți: te iritase al dracului gestul meu nevinovat de a scutura o textilă căzută accidental pe covor: răspândeam, fără doar și poate, microbii ăia nenumărați care de-abia așteptau să te înhațe pe tine, ca homo sacer ce nu fuseseși zămislit. „Mâine trebuie să mă scol devreme: avem audit la minister!” – ți-ai înghițit tu o înjurătură și instantaneu te-ai dedat sforăitului porcesc. Încă o noapte în care eu m-am zvârcolit. Cât se poate de singură.


Et si tu n᾿existais pas... mi-a sunat straniu, eronat. L᾿un pour l᾿autre pouvait signifier l᾿enfer. Il le signifiait vraiment! Restait.