Te apropiaseși de mine. Nu îndrăzneam să gândim mai departe: un oblon, un „ceva” se punea. Timpul era probabil dușmanul comun number one. 5 ani 3 luni cinșpe zile.... De-ai fi putut mișca într-un fel anume anii! De-aș fi putut o mână de ajutor a-ți da! Asta să fi fost cea mai mare primejdie?! IMPEDIMENTUL? OBSTACOLUL? ...și sentimentul ăla ciudat că săvârșeam un incest: în mod cert cândva îți fusesem soră, continuam să îți fiu; în mod cert îmi fuseseși frate..., continuai... să îmi fii?! Lumea notase: „aceeași alură!” De-aia nu îndrăzneam pesemne a merge mai departe. Nu se făcea! Nu trebuia! Topit, areligios, mă chemai: „PREACURATĂ PRIETENĂ”, cu un semn al exclamării de-abia simțit! Sunetele alunecau, se pierdeau, deveneau ecou... Nu știu cât de mult am cugetat asupra acestei chemări, dar înțelesesem și eu, la un moment dat: a-ți păstra virginitatea o vreme atât de îndelungată trebuie că bătea teribil la ochi într-o lume deprinsă cu altceva. Făcându-mă că nu ești bărbat, îți povesteam, deci, despre păpușile mele. Începuseși a ști de-a fir a păr numele lor, rochiile, vârstele, slăbiciunile cromatice, dramele din plastic intrate în sângele meu, pe cât de „preacurat”, pe atât de sălbatic. Vulcanică, te-am asigurat: „Noi doi n-o să ne certăm niciodată!” Păreai a nu fi auzit... când eu persistam în naivitate...

M-am lăsat în voia ta, am acordat multe dintre prezumțiile inventate. Iubirea era mare, era uriașă! Prin forța ei eradica răul, abisurile, aberațiile. NE ARĂTA LUMII CĂ, DA, TREBUIE SĂ FIM! Nu se putea pune lumea cu Ea! Nu se putea pune lumea cu Noi! Noi mai ales nu ne puteam pune cu... Iubirea! Mi-ai atins obrazul, mi-ai atins și buzele... Nuferii, pe care mi i-ai cules într-un imbold lacustru, au deschis cerurile: nu m-am mai gândit la „altele”.




... în ruptul capului n-am reușit să-mi recuperez partea-lipsă. Greutatea se lăsa tot mai mult pe dreapta, neavând bucata simetrică echilibratoare. Orice problemă neurologică/ musculară/ circulatorie fusese exclusă. Nu aveai aceleași nevoi ca mine. Nu sta vremea-n loc din aceleași cauze. Nu-mi acompaniai nopțile, când „pierdeam timpul”, să mă regăsesc: te culcai odată cu orătăniile: nicicând nu aveai să te schimbi. N-ai fost prietenul meu. Nici amantul...: atunci ce vei fi fost? ... chiar și o banală imagine altfel ni se descoperă: cum să reconstituim întregul? Partea-lipsă îmi amorțește tot mai des: ești sigur, e un moft de-al meu, și-mi țipi: culcă-te naibii mai devreme! Nu faci vreun efort să ridici vălul. O ceață aparte îți ia în posesie eul și vrei să fiu sigură că EU greșesc....


.... care... nuferi... ziceai?