agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 600 .



Bivolii din sufletul meu
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Benedictus ]

2021-12-16  |     | 



L-am visat astă noapte pe bunicul meu. Mergea în fața celor doi bivoli, cu pălăria lui decolorată de soare trasă pe ochi, cu biciușca într-o mână și nelipsita „mărășească” în mâna cealaltă, îndemnând în răstimpuri bivolii la drum, cu glasul lui când blând și tărăgănat, când poruncitor și apăsat. Eu stăteam pe scândura din față a carului, pe pieptarul lui de oaie întors pe dos, cu o vargă de alun în mână, să mai iuțesc și eu un pic mersul bivolilor, când mi se părea că se lenevesc la drum. Soarele strălucea deasupra Dealului Cetății, iar spinările lor negre și curate luceau, legănându-se ca niște valuri de smoală, în lumina văratică...

Cu visul de astă noapte în gând, stau de o bună bucată de vreme pe malul Someșului, sub răchita bătrână, scorburoasă și încovoiată, de pe care cândva, noi copiii, săream într-o veselie în bulboana adâncă și verzuie, altădată mișunând de pești de toate mărimile, astăzi cu fundul plin doar de mâl și frunze moarte... Și parcă văd spinările turmei de bivoli de odinioară, lucind ca antracitul printre sclipirile valurilor, văd capetele lor ridicate deasupra apei, rumegând și dormitând în lumina amiezii, în bulboana caldă în care ne bălăceam și noi alături de ei ore în șir, călărindu-i de zor, imaginându-ne pe niște cai ca-n filme, ori sărind în apă de pe spinările lor, ca de pe niște trambuline.
Asta până pe la patru-cinci după-amiază, când venea păstorul, care reușea, cu mare greutate, să-i scoată din apă și să-i mai ducă două-trei ceasuri la pășune, pe răcoare, până spre înserat. Fără noi poate că nici n-ar fi reușit să-i scoată din apă, că erau destul de încăpățânați și cu greu renunțau la plăcerea unei băi în apa caldă a Someșului, dar noi ne urcam cu voioșie pe spatele lor și cu bețe de răchită în mâini și cu strigăte de apași pornind la atac, îi mânam înspre mal.
Așa am crescut cu ei și noi, toți copiii din sat, bivolii erau animalele noastre de muncă, de hrană, dar și de companie. Erau de obicei de o blândețe cuceritoare, atașați de oameni, ascultători și de o inteligență ieșită din comun, aveai impresia că înțeleg totul, doar că nu pot vorbi, uitându-se cu ochii lor mari și blajini în ochii oamenilor, citind parcă în sufletele lor, foarte docili cu oamenii buni, dar și rebeli și chiar periculoși față de cei răi.
Mi-amintesc că o dată era în ciurda de bivoli unul mai năbădăios și care seara la întoarcerea de la pășune se mai dădea la oamenii de pe stradă și la noi, copiii, care ne urcam pe garduri sau ne ascundeam pe după porți când trecea pe drum. Dar era o excepție pe care proprietarul a rezolvat-o până la urmă, împreună cu măcelarul din sat.
Chiar și cei blânzi puteau deveni uneori agresivi dacă te purtai agresiv cu ei. Aveau o răbdare îndelungată, dar nu infinită. La un moment dat răbufneau surprinzător, rănind pe cineva ori făcând chiar și moarte de om. Au fost de-a lungul timpului cazuri în care, unii gospodari mai violenți și impulsivi de felul lor, își băteau fără motiv bivolii aproape tot timpul, la jug, la muls, la adăpat, mereu erau cu gârbaciul pe spinarea lor. Bivolii bătuți fără rost răbdau cât răbdau, până când își revărsau brusc toată ura adunată și-și luau în coarne stăpânii, adesea provocându-le moartea.
La muls nu stăteau decât la cei pe care voiau ei să-i accepte, bunicul era cel care mulgea bivolițele noastre în fiecare seară, cântându-le ori fluierându-le un cântec învățat de el pe front, fără de care nu dădeau drumul laptelui, tatăl meu era acceptat la muls doar cu acel cântec fluierat, învățat de la bunicul, mama nici măcar nu avea curaj să se apropie de bivolițe, darmite să le mai și mulgă. Laptele nu era mult, bivolițele nu dădeau nici pe jumătate lapte față de vacile obișnuite, dar laptele lor avea o consistență deosebită, foarte gras și hrănitor, de un alb intens prin care nu vedeai lumina soarelui ca prin laptele obișnuit.
Veneam seara, la ora mulsului, de la joacă ori de la scăldat și așteptam la ușa grajdului cu o cană de sticlă în mână, pe care parcă o văd și acum și pe care bunicul mi-o umplea cu laptele proaspăt și cald pe care-l sorbeam din câteva înghițituri, apoi fugeam la joacă până noaptea târziu, fără altă cină, fără să-mi mai fie foame în seara aceea. Dimineața, pe oala cu lapte se forma o spumă groasă de un deget, ca o cremă de prăjituri, pe care o întindeam ca untul pe pâine și aceea era gustarea mea de dimineață înainte de a merge la școală. Așa am crescut voinici și sănătoși noi, copiii din satul cu bivoli.
Deși mic, doar de o sută optzeci de case, satul nostru Nimigea de Sus avea pe atunci peste o sută de bivolițe și era o splendoare să le vezi ziua împrăștiate pe pășunea de deasupra satului, ca un roi imens de gândaci negri și lucioși. La pășune pășteau doar două-trei ore dimineața pe răcoare, apoi se scufundau cu voluptate în niște tăuri mari, pline de apă murdară și noroi, mocirle alimentate cu apă de niște izvoare din deal care nu secau nici în toiul verii, asigurând turmei de bivoli un „spa” minunat cu baie de nămol, unde dormitau și rumegau ore în șir, timp în care păstorul își întindea sumanul la umbra unor copaci și trăgea și el un pui de somn, cu bivolii deodată.
La ora amiezii îi scotea cu greu de prin tăuri, de unde doar cu lovituri de bâtă se lăsau convinși să iasă, unși cu nămol din cap până-n picioare și așa murdari îi cobora la vale în apa Someșului, unde se clăteau atât de bine de noroiul uscat, încât străluceau în soare de curățenie. Noi, copiii care-i iubeam, mai dădeam o mână de ajutor la curățarea lor de nămolul scorțos, cu niște perii mari de rădăcini, cu șomoioage de cârpe, ori cu mături de mesteacăn.
Îi iubeam pentru că simțeam că și ei mă iubesc. Însoțindu-i la drum, stând cu ei la păscut până când bunicul termina de încărcat carul, veneau în preajma mea, mă adulmecau mișcându-și nările umede, mă priveau cu ochii lor mari în care mă vedeam ca-n niște limpezi oglinzi globulare, le simțeam răsuflarea aproape (al cărei miros îl simt parcă și azi în nări) și uneori îmi lingeau cu limba lor mare și aspră căciula, umerii ori mânecile hainei, ceea ce nu-mi prea plăcea pentru că rămâneau dungile albe ale balelor lor pe haină și mă certa mama când ajungeam acasă.
Îi iubeam și pentru lipsa oricăror mofturi la mâncare, la nevoie mâncau orice fel de vegetație, ceea ce vacile n-ar fi mâncat nici moarte de foame, de multe ori ceea ce rămânea în ieslea vacilor puteai să treci fără probleme în ieslea bivolilor, care devorau toți ogrinjii și toate cotoarele. De la ei am învățat să fiu fără mofturi și fără pretenții exagerate în viața asta. De la ei am învățat să fiu răbdător. „Răbdător ca un bivol”, mi se spunea uneori.
De la ei am învățat ce înseamnă încăpățânarea în sensul bun al cuvântului și tenacitatea „până în pânzele albe”, cum se spune. Încăpățânarea lor la muls era o „încăpățânare rea”, „o bilă neagră”, în defavoarea lor. Dacă omul cu care se obișnuiseră nu era disponibil o seară ori mai multe și bivolița nu se lăsa mulsă de altcineva, pe lângă faptul că rămâneai fără lapte, se putea ajunge la complicații grave ale ugerului, mergând chiar până la sacrificarea animalului.
Dar aveau în ei și încăpățânarea aceea bună, dumnezeiască, pe care rareori am văzut-o în viața aceasta, fie la om, fie la animal. Erau animale de tras ca nici un alt animal de trăsură, fie cai, fie boi. Calul, dacă simte că nu mai poate, că-l depășește sarcina, se smucește de câteva ori după care se oprește pe loc și nu mai pornește nici dacă-l bați până la sânge. Bivolul în schimb, dacă simte că e ceva extrem de greu, nu se lasă, se opintește cu toată ființa sa, își îndoaie genunchii la pământ și trage așa până la epuizare! Fără bătaie, doar cu un îndemn viguros, o comandă puternică, să înțeleagă că-i ești alături și că-l sprijini în efortul lui.
Mergeam uneori, însoțindu-l pe bunicul, cu bivolii la tras de lemne din pădure. Aveam de urcat la un moment dat o pantă abruptă unde ar fi trebuit, în mod normal, să descărcăm o parte din încărcătură și să urcăm de mai multe ori panta cu pricina. Dar nu era nevoie. La baza coastei bunicul îi oprea un moment, îi bătea ușor cu palma pe greabăn, vorbindu-le blând, dar pe un ton hotărât. Ei aveau experiență și știau ce-i așteaptă. Apoi dintr-o dată le dădea comanda de pornire. Se smuceau cu toată puterea în jug, gata parcă să-l rupă, iar pe la mijlocul pantei se puneau în genunchi și așa ieșeau până sus cu carul încărcat de lemne, fără ca bunicul să-i atingă măcar o singură dată cu biciul. De la ei am învățat această încăpățânare supremă, mergând până la ultima picătură de sânge și ultima suflare.

Anii au trecut, vremurile s-au schimbat, lumea s-a modernizat, iar azi bivolii au dispărut cu totul din sat. Mă uitam cândva, într-o zi, cu lacrimi în ochi, cum ultima pereche de bivoli era condusă „pe ultimul drum”, drumul spre abator. Azi fostele lor grajduri au fost curățate, spoite, renovate și transfomate în magazii, depozite de diverse materiale ori vechituri, un fel de muzee ale vieții de altădată.
Azi nu mai vezi ciurda pe pășune ca un roi de bondari negri. An de an pășunea lor se sălbăticește și se împădurește treptat, nu-i mai vezi seara întorcându-se de la pășune și răzuind cu boturile lor toate buruienile și iarba de pe lângă drum și de pe lângă garduri, de nu mai era nevoie să cosești ori să cureți trotuarele, care erau pur și simplu „gazonate” de ei. Azi nu-i mai vezi scăldându-se în apa Someșului și nici copiii scăldându-se împreună cu ei. Azi, doar amintirea lor mă mai înfioară.
Treptat, ei au dispărut cu totul din viața noastră. Dar au rămas pe veci în sufletul meu.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!