Grig aflase de curând, de la mãtuşa Olga, originea familiei sale. Îl încânta mult ascendenţa nobiliarã a bunicului patern. Chiar dacã genealogia nu mai valora nimic dupã instaurarea noului regim, ba chiar putea sã-i facã rãu, orgoliul era mare. Când era copil îi admirase mereu pe vizitatorii de rang înalt ai mãtuşii Olga, cu toate cã în prima parte a adolescenţei sentimentele deveniserã total opuse. Dupã 1945 regimul se schimbase şi o bunã parte din ei pãrãsiserã ţara. Acum se acuza singur de ipocrizie dar curiozitatea îl mãcina.
Nu se mai omora cu învãţatul dar practica pe care o fãcea ca extern îl ajuta enorm. Oricum comuniştii stabiliserã regula ca toţi absolvenţii de medicinã sã profeseze în primii ani în provincie pentru a avea şi ţãranii servicii sanitare de calitate doar ei erau talpa ţãrii. Pe atunci România era încã o ţarã predominant agrarã.
(…)
În 1954, anul în care Grig a terminat facultatea, mai mulţi medici au fost arestaţi. În primãvara aceluiaşi an Lucreţiu Pãtrãşcanu, fost membru de frunte al Partidului Comunist fusese executat, la Jilava, chiar de cei din rândurile cãrora fãcuse parte. La circa o lunã, monseniorul Ghica murise şi el în aceeaşi închisoare. Evenimentele respective îl bulversaserã pe Grig. Trecuserã aproape 10 ani de la schimbarea regimului şi persecuţiile politice nu mai încetau.
(…)
Erau câteva posturi scoase la concurs în capitalã dar el nu ar fi reuşit sã obţinã unul nici dacã ar fi fost mai silitor, nu era un geniu.
Nici la intervenţia maicã-si, care avea destule cunoştinţe printre doctorii aflaţi pe val, nu apelã. Îl anunţase din timp cã nu-l va ajuta dacã nu renunţã la Aniuşa. Fu nevoit sã ia repartiţie în provincie. Nu era foarte supãrat dar nici nu pleca cu inima deschisã.
(…)
Spera ca distanţa faţã de Bucureşti sã-l ajute sã-şi lãmureascã şi sentimentele faţã de Aniuşa. Avea mai bine de doi ani în care mersese aproape sãptãmânal la ea. Chiar şi în luna februarie din ultimul an de facultate, când zãpada ajunsese cât tramvaiul de înaltã, reuşise sã ajungã la ea. Şi nu fusese împins doar de dorinţa sexualã ci şi de grija faţã de ea şi faţã de copii. Viscolul fãcuse ravagii atunci. Nu avea de gând sã se însoare cu ea, şi probabil o ţinea încurcatã. Se temea totuşi sã nu se obişnuiascã atât de mult cu ea încât sã nu mai poatã renunţa. Aniuşa mai avea un an de seral şi putea avansa în carieră.
(…)
Într-o zi, pe la sfârşitul primãverii, în timp ce cerceta luxaţia unui puradel al unei familii din etnia lui, pãrinţii, care nu doreau nici în ruptul capului sã pãrãseascã încãperea, şi mai şi vorbea pe deasupra, îi atraserã lui Grig atenţia. Începu sã-şi aducã aminte cuvinte pe care le credea uitate. Când piranda i se adresã soţului spunându-i Tache, doctorului îi trecu un fior prin şira spinãrii. Apoi, cei doi, fãcurã aprecieri legate de culoarea şi spatele lui, neînchipuindu-şi cã le înţelege graiul.
(…)
Dada trãia dar era aproape surdã. Şatra se înjumãtãţi-se, dupã decretul lui Antonescu. Acum îşi fãcuserã case, dar tot mai plecau vara prin lume, iarna reveneau la baştinã. Grig aflase în sfârşit, de ce-l pãcãlise Tache sã intre în baltã – spunând cã apa nu-i adâncã - când era mic. De supãrare cã toate pirandele îl drãgãneau, cã-i frumuşel, iar Dada îl urca mereu în cãruţã, şi nu mergea pe jos ca ceilalţi. Dar Dada ştia cã-i nepotu’ boierului, de pe urma cãruia şatra avusese beneficii substanţiale, plus cã Aristide le trimetea bani de câte ori avea ocazia.
Când ajunse în casa lui Tache,vãzând-o pe Dada, şi-o reaminti imediat. Era aceiaşi din copilãria lui: zbârcitã, uscãţivã, fãrã vârstã. Sta jos într-un colţ, cu pipa în gurã. Când îl vãzu, se uitã un timp printre gene, când la el, când la Tache. Apoi, îşi scoase pipa, o scuturã, chiar dacã era goalã, probabil o ţinea din obişnuinţã, şi zise cu un glas stins:
- Ricã, Ricã ! – aşa îl alintase Dada în copilãrie - nu credeam cã te mai vãd !
- De unde îl cunoşti Dadã ? ţipã Tache, atât de tare, încât, Grig tresãri.
- Dupã ochii lui Aristide, şi dupã spatele tãu ! rãspunse aceasta.
Grig, mirat cã-l recunoaşte, îngenunche lângã ea, îi sãrutã mâna, şi zâmbi cu ochii aproape în lacrimi. Dada-i puse palma dreaptã pe creştetul capului şi bolborosi ceva.
Tache nu se putu abţine şi spuse:
- Vezi cã tot pe tine te iubeşte mai mult!? Pe mine nu m-a binecuvântat niciodatã.
După ce-și termină bagoslovenia, bãtrâna amestecã cãrţile jerpelite şi i le dãdu sã le taie, zicându-i:
- Hai sã-ţi ghiceascã Dada!
Grig, zâmbind a neîncredere dar poate şi de spaimã – îşi aducea aminte ce spusese taicã-su când plecase la rãzboi – ezitã, nu era dispus sã primeascã vreo prevestire proastã; vorba ceia ,,Ce nu ştii, nu te doare’’
- Dragu Dadii, ce ţ-e scris în frunte ţi-e pus, spuse aceasta simţindu-i temerea. Hai cã io mult n-o mai duc ! şi îi mai întinse odatã cãrţile, sã le taie.
Mai mult de ruşine, cã stã Dada cu mâna întinsã, Grig tãie cãrţile. Aceasta le întinse pe jos, apoi îi ceru sã-i vadã şi palma dreaptã. Grig îi întinse mâna, şi chiar dacã se gândea cã sunt doar superstiţii sta cu ochii ţintã sã-i citeascã reacţiile de pe chip. Dada se uitã o vreme şi în cãrţi şi în palma lui, apoi spuse:
- O cumpãnã mare, cât de curând, de la o damã de tobã şi un bãrbat de picã, dacã scapi de asta o duci mai mult ca mine ! şi io-s de la rãzboiu’ cu turcii, la Plevna, pe vremea lui Carol Întâiul ! Da vezi cã pe la jumatea liniei ai o pierdere trupeascã, din cauza uneia de ghinda şi pe urmã o pierdere de suflet, amândouã de la maşini. Grig auzind de douã femei în viaţa lui, deveni curios:
- Douã neveste ? întrebã el.
Dada vãzu cã-şi mişcã buzele, dar surdã cum era se uitã la Tache sã-i repete ce a spus Grig.
- Pirandã, pirandã ! ţipã acesta cât putu de tare.
Dada, se mai uitã odatã în cãrţi, îşi scuturã din reflex pipa de câteva ori, se mai uitã şi la el, apoi zise, cu glas stins:
- În faţa lui Dumnezeu, nici una maicã … da’ lângã sufletul tãu una şi bunã !