Asimilasem perfect lecția prea puținelor diferențe dintre om și aproapele său, de generații multimilenare deprins cu orizontala. Cu aceeași sfințenie întoarsă mi-o predaseși. Neplecându-mi defel urechea la început (trebuie să fi fost, desigur, o altă anomalie născută pe terenul viran al minții tale așa de puțin afective!), făcând scurte popasuri pe parcurs, în sfârșit oprindu-mă. Să mă crucesc de omul ieșit din sine, din orice rețetă dumnezeiască a umanității, a frumuseții ei! Atunci când nările tale, uriașe, adulmecau pe sub ochii obloniți, își identificau momeau sfârtecau prada printr-o aparent banală concentrare olfactivă. Sângele nu se făcea apă! Și, al dracului să fi fost sau al dumnezeului, în ruptul capului nu ai fi putut afla FORMULA AIA CE AR FI FĂCUT TRECEREA, NEUTRALIZÂND, FIE ȘI PARȚIAL, LIPSA LEGĂTURII DE SÂNGE! Proscriși, oamenii – sau ce naiba erau ei! – rămâneau de o parte și de alta a zidului. Chestia aia opacă fără de scrupule scrijelindu-ți obrazul sufletului, miile lui de povești rămase în așteptare. De aia putea să curgă șuvoaie sângele meu, numai discret înecându-mi cuvintele, drumul lor spre eliberare, nu ai fi simțit tu vreodată... Născuți din strămoși atât de diferiți, cine știe de nu cumva inamicii prin definiție, ne regăseam perpetuu de o parte și de alta a faliei, într-o junglă în care totul avea un preț, nimic nu era gratuit, necondiționat. Deprinsă cu iubirea părintească, eu – copila-minune, UNICA, a Mamei și a Tatei, a Bunicilor, a Grădinii noastre fermecate, unde n-ar fi îndrăznit timpul în vreun neant să ducă – am tresărit am tresărit... Și nu am fost cu nimic mai presus de puiul de potârniche ireversibil orfan de ai lui. MI-A LUAT AȘA DE MULTĂ VREME, ÎNTREAGA SUFLARE, SĂ DESCIFREZ SECRETUL HIDOS AL NEIUBIRII! A-ți plânge de milă ar fi fost, desigur, rămâne opțiunea cea mai nefericită în incapacitatea ei salvatoare..., a te risipi, cu bună știință, a te arunca în hău... Atunci ai început să înveți, puțin câte puțin, uneori cu asimilări abrupte ce-ți scuturau umerii redeprinzându-ți eul cu lecția A FI-ului. Chiar dacă asta însemna să renunți la o bucățică-două din tine, să te faci destul de așijderea celorlalți, poate la fel de crudă, de instinctuală, de neadevărată. Și iată-ne la 2 cm numai, reperabili cu exactitate matematică, în răspăr absolut cu distanța obiectivă, reală! 2 exemplare atât de delimitate, privindu-ne într-un fel, neregăsindu-ne ca AI NOȘTRI. Orizontul sfârâie sub mârâiturile speciei programate a-și revendica, a avea totul, DOAR PENTRU SINE. Timpul îmi curge pe de lături la al tău, unica arie de intersecție, și aia mai mult accidentală, atunci când, vanitoasă, viața își strigă dreptul la procreație. Suntem au ba?!