L-au fript tălpile să urce pe bloc, era mai mult decât o curiozitate, un impuls juvenil ce-l scosese din casă și-l pusese să escaladeze etajele, unul câte unul, până la ultimul. Sus, un chepeng greu de fier bloca intrarea pe terasa blocului. Odată trecut de el, întreg spațiul exterior era al său. De aici libertatea sa de imaginație prindea aripi. Putea să observe lumea cu alți ochi, iar aceasta avea doar conturul unor puncte ce alergau dezordonat. Era mai simplu pentru el să o observe, pe mulți nu-i cunoștea, însă nu toți îi erau indiferenți. Inocența sa era fantastică. Ignora ploaia, vântul, găsise liniștea ce te cucerește pas cu pas.
De pe bloc poți privi cerul în plenitudinea sa, stelele sunt flori pentru spirit. În lumina lor prind contur cele mai îndrăznețe idei. Puștiul înaripat de vise se vedea un mare explorator. Ce stupid explora capete de conducte de aerisire și antene de televiziune. Pe terasă pașii i se opreau în smocuri de smoală încleiată.
Visele sale erau frumos colorate, însă nu aveau consistență și niciun cadru propice înfloririi lor. Putea să facă salturi mortale, dar imaginația sa devenea uneori periculos de bolnavă. Atunci vedea păsări albe ce-l înconjurau și cădea pradă temerilor. Nu se temea de căderi, chiar dacă încă nu evoluase complet pentru a lua decizii importante. Pentru a-și înfrâna slăbiciunile urcase pe terasă. Dacă ar fi reușit să treacă peste noapte așteptând să apară singura mare pasăre albă în fața căreia să se ridice în picioare și să-și strige dorințele s-ar fi putut vindeca de frică.
Blocul făcea parte dintr-un cartier tânăr, unde oamenii își văd de existență în liniște. Nu au speranțe, își știu capacitățile și perseverează în existența lor modestă. În cartier blocurile erau apropiate dar nu într-atât să poți să treci de la unul la altul cu pasul.
Pasărea veni pe blocul vecin. Acum Puștiul trebuia să-și înfrângă teama. Atunci când îi dai voie, frica sapă adânc în tine și își face cuib din care nu mai pleacă. Nu-i păsa de imbecilitate și de privirile publicului ce se aduna să-l privească Dacă l-ar fi luat în seamă, publicul i-ar fi putut transmite propriile temeri Orice succes al Puștiului însă ar fi fost demn de invidiat și ar fi aparținut mulțimii avidă să găsească în el un erou. Totul era un spectacol al curajului nebun, el avea nevoie să ignore pericolul.
Între cele două blocuri cineva lăsase ca punte o scândură. Pasărea aștepta în liniște. Era pasărea jocul imaginației sale?
Cu pași mici și precaut începu traversarea. Vântul venea din față, simți o ușoară briză cum îl atinse. Gândul său era întruchiparea voinței care îi coordona mișcările. Fiecare pas venea cu obligația de a continua, dar și cu dorința reușitei. Nu pregeta, nu avea voie să se îndoiască, privea doar în față. Cu fiecare secundă, acumula experiență, iar picioarele se mișcau lejer. Era surprins de îndemânarea sa și nicio clipă nu se îndoia de izbândă
Pasărea părea că așteaptă, își rotea aripile ca și când l-ar fi susținut și l-ar fi chemat. Era conștient că de el și de încrederea sa depinde traversarea.
La mijloc dori să privească în urmă, dar auzi cum în lemnul scândurii se produce o crăpătură Se grăbi să parcurgă ultimul metru. Fiecare subunitate a acestuia era o imensă sforțare, nu teamă, ci senzația de accelerare a sentimentului de siguranță. Sinele său vedea conturul zburătoarei crescând, un contur frumos în orizontul de care se apropia tot mai mult.
Ultimul pas și a ajuns pe celălalt bloc. Acum un sentiment curat îi stăpânea întreaga făptură. Era sigur pe el, convins că nu fusese doar o întâmplare, ci voința sa de a percepe lucid realitatea.
Deși traversarea i se păruse o veșnicie, timpul trecuse repede. În aerul văduvit de sunete, curgerea amiezii era de la sine. Soarele se uita cum umbrele tindeau să ocupe orașul. Peste liniștea așezată, doar bătăile inimii puștiului se auzeau.