Nu mai avem brazi. Ultimele steluțe s-au vândut aseară. S-au dat pe un preț de nimic. Au fost adjudecate. Fără vreo hotărâre judecătorească. De purtătorii de moarte. Grele, trupurile noastre n-au mai putut fi ridicate de scânteia ca o lumină de avarie, de Dumnezeu lăsată a se aprinde în suflet în vremuri de restriște. Și iată-ne din nou aici și acum în deplinul nostru anonimat generat de frică. În burta singurătății ca-ntr-un chit niciodată sătul, niciodată biblic. Lumea nu ne mai recunoaște. Fără opreliște în noi ar arunca ar arunca ar arunca. Nu ne-ar acorda prezumția de naivitate, elementarele circumstanțe neagravante. S-ar face gaură-n cer și ei tot n-ar vedea, n-ar simți că suntem de-ai lor, întotdeauna am fost, rămânem, așa cu măruntaiele noastre risipite, atât-de-puțin-oameni. Cu ochi de fiară și degete ce strivesc verdele într-o explozie afectivă altfel. Aici pe la noi, iubirea a devenit zgrunțuroasă. Nu este cu nimic mai puțin adevărată! Ba dimpotrivă! Deci, nu te mira, frate, dacă n-o să te strig pe numele tău mic, pe numele de alint! Dacă îmbrățișarea mea o să-ți lase sânge! Ne e foame! Ne e foame! Nicio mâncare din lumea asta nu ne satisface. Hămeseala noastră vine de undeva de departe, de dincolo de istorie, din lumile alea nevăzute cu ochii, nedescifrate. Luați de mână străină, din noi înșine împinși, într-o grotescă tentativă de verificare a limitelor, în lăuntrul acela de unde nici ecoul nu se mai percepe. –E cineva pe afară?! Întindeți mâinile, faceți cercul pe care Însuși El l-a închipuit! Nu vă uitați că sunt negru negru negru! Îndrăzniți și vă apropiați!


Cândva o bunică, mai tânără ca mine, făcea turtițe. Le meșterea ea într-un fel anume. Le cocea mai apoi pe o plită mică... Vietăți din adâncul pădurii adulmecau în aerul înghețat cu ace de brazi fumul-cu-pâine. Simțeau de bună seamă cât de fericit, cât de privilegiat trebuie că fusese menit omul...


*
Tinei i-am rupt o mânuță. I-am scos dinții toți. Măruntaiele i le-am împrăștiat. Cu voce neieșită din mine, am somat: Pune-te cu fața la zid! Nu vedeam cum din pieptul meu șiroia sânge.


**
Nu te apropia! Sau apropie-te! În deplină cunoștință de cauză: sunt fiara aceea rănită: a rămas undeva... departe fata cu zâmbet de primăvară.