Copilul mă privise preț de câteva secunde nesfârșite. Își stăpânise cel mai probabil un plâns dintre acelea prea puțin copilărești. Exact în intervalul în care eu dădusem o raită împrejurul timpului, ca unul ce mă găseam într-un prag. De undeva de departe, îmi urmăream cu privirea trupul, carnea rătăcită, milimetru cu milimetru desprinsă de fălci invizibile, în toate direcțiile azvârlită.

Își stăpânise plânsul și știe oricine cum se poate încrunta un bebelus! Cum mai zdruncină el resorturile firii, actele de izbeliște ale omului, cu puținul lor înțeles. Neiertător, m-a scrutat. Fără să se miște, mi-a dat la o parte înveliș cu înveliș, doar va găsi locul acela cunoscut Ce ți-e și cu oamenii ăștia, a articulat dânsul în nedeprinsul încă meșteșug al vorbitului. Cuvintele alea din increat care atât de bine se simt! Cu o sforțare supraomenească, mi-am adunat înaintea lui chipul ca în fața unui dumnezeu bănuit, mostra defragmentată pe care și oglinda fermecată cu greu ar fi recompus-o. A dat să mă știe, să mă recunoască.

A ales să mă lovească. Cu pumnii lui mici, uriași făcuți. Eram acolo în gloanțele loviturilor lui, eu, tatăl, neînstare să articulez, neînstare să mă opun. Prizonier al căștii ruginite. Al timpului scurt. Nestăpânindu-mi, cu lipsă de vlagă prea puțin soldățească, plânsul, marea amară ce scufunda viața. Și-am vrut din mine să ies să pot să mă reîntorc. La fiul meu: să mă recunoască, să mă primească.