Cel mai greu a fost până am trecut de pragul ăla care mă ținea captiv. Captiv în incertitudine. În ceața densă care te ia prizonier și n-ai ști să-ți spui nici măcar numele fără să te bâlbâi, fără să eziți. În tine mai ales captiv, ca-ntr-o ploaie cu ace privându-te de vedere, de capacitatea elementară de a-l deosebi pe DA de NU! Habar nu aveam eu dacă dumnezeu-mi invizibil nu cumva mă zidise să fiu bun. Să iert. De la mine să las, oricât de mult celălalt ar fi greșit. Așa că tărăgănam. Cu pistolul la tâmplă, soldat anodin pe un front nealmeu, cerșeam păsuire încă o zi, încă o oră, încă un minut...: avea să se facă odată lumină. Sau poate avea să vină întunericul ce dintotdeauna-mi fusese ursit a-mi rămâne în sânge. A mă trăi, făcându-mă una cu el. Nu era, deci, decât chestiune de timp ca eu să mă manifest AȘA CUM ERAM, în deplinătatea convingerilor mele, fără vreun dram de ezitare, de incertitudine. Dar jinduiau merii să-și aducă florile pe lume. Își zumzăiau sufletele firave firicele de atomi captând verdele printr-o iubire dibuită-n infinit. Mi-am rupt primul petic din inimă. M-am făcut că nu simt sângele. Gustu-i de saramură. Colosala reacție chimică din mine alimentată. Odinioară, pe vremea asta, căutam mieilor cornițe fermecate. Tandru să lovească în porțile raiului. Și le puneam ochii să sune a clopoței... Era vie lunca noastră, oamenii ei... Desculț, mă făceam de-al ierbii. Mă alinta bunica Alioșica..., cât eram eu de băiat. Mi-am întins o mână-nspre mine, cel de aici și acum: sunt buuuuuun! ...când tâmpla a primit brusc răceala fatală a morții. Am avut, poate, primul meu orgasm adevărat, unul pe care alții l-ar pune, desigur, pe seama masochismului personal! Dar NU! Asta e clipa în care m-am trezit, știu de-adevăratelea ce pot, ce vreau: sunt sigur că trebuie să ucid! Și o fac: ăsta mi-e singurul dumnezeu.

*
Am trântit ușa. Cu bună știință am trântit-o. Peste porțiunea aceea consistentă din inimă. Înainte-mi s-a făcut o lume puțin cunoscută, una în care dragostea ucidea.

**

Ce știau ierburile de mine? Dacă mai eram sau nu la fel de viu? Dacă mai eram sau nu la fel de vie? Dacă ochii mei continuau să vadă cerul, cât de cer era el, cât de Dumnezeu Dumnezeu? Și cum este să privești pentru ultima oară..., să fie, oare, ca prima dată? Desculță alergam, căutam fermecate cornițe mieilor... când merii își trimiteau dalbe florile înspre tristețea înrourată a oamenilor