Ce poate să conțină o cârpă din bumbac?
Doar praf, urme de vegetație, eventual mucegai.
Asta a găsit și el pe cârpa aruncată sub pat, căutând creioanele căzute. Numai că în cârpă mai era ceva care-i atrăgea atenția, urme de sânge. De unde? Nu-i cursese sânge din nas și nici nu se tăiase, cu excepția acelei zgârieturi pricinuită de o cutie de conserve găsită în cămară, cu o etichetă îngălbenită pe care era fotografia unei gângănii, iar textul scris cu litere mici și înghesuite alcătuit cu hieroglife. De cumpărat sigur nu o cumpărase, dar la magazin a încurcat plasa cu a unui cetățean refugiat dintr-o zona îndepărtată, după barbă și privirea obosită. Din curiozitate s-a străduit să o deschidă și își amintea bine cum în tabla groasă a cutiei s-a zgâriat, cursese ceva sânge și se ștersese cu o cârpă aflată la îndemână.
Datorită urmelor de sânge și a grijii exagerate a mamei sale care găsea din orice motiv cauze de spaimă și boli închipuite, a aruncat-o sub pat. Era posibil să-l oblige să facă vaccinul antitetanos ori numai asta nu dorea el. Cârpa privită de la distanță nu avea nimic spectaculos, ceva părea să prindă viață în ea. Ceva mișcă în interiorul său. Logic, în cârpă nu era decât grăsime din conservă și picăturile sale de sânge.
Tare ar fi dorit să știe din ce era făcută conserva, numai că din cauza mirosului pătrunzător, o aruncase. Era un sentiment ciudat de teamă și curiozitate. Pentru moment s-a hotărât să păstreze cârpa, să aștepte. În câteva zile cârpa s-a destrămat total, era consumată. Curiozitatea sa creștea zilnic, cu fiecare detaliu nou apărut. Din cârpă numai rămăsese nimic, iar în locul ei apăruse o masă gelatinoasă compactă. Nu avea noțiuni de biologie, nici preocupări în domeniu, dar citise multe povestiri de anticipație.
Într-una din zile a observat că pe corpul din gelatină a apărut o pereche de antene care semănau cu cele ale unui melc, iar în capătul lor două orificii ca doi ochi. Treptat suprafața din gelatină se acoperea cu o crustă ce tindea să o îmbrace. Începea să-i fie teamă, nu cuteza să atingă masa suspectă ce se afla la îndemâna sa. O ținea într-o cuvă de plastic. Nu înțelegea cu se se alimentează, o vedea crescând. Zi de zi observa modificări evidente până când aceasta a început să emită sunete, la început blânde ca o chemare, apoi într-un ritm grăbit. Antenele se ridicau și-l fixau cu atenție. El bătea ușor cu degetele în cutie, iar aceasta mărea intensitatea sunetelor. Mai ales noaptea sunetele se transformau într-o melodie molcomă ce-i însoțea somnul. Într-una din nopți în vis i-a apărut masa gelatinoasă cu antenele sale care vibrau de parcă l-ar fi atenționat că-l vor atinge, se apropiau de el, iar sunetul creștea ca și cum ar fi dorit să-i transmită un mesaj.
A doua zi după vis, ținea minte că i-a adus frunze din parcul apropiat. Frunzele erau proaspete și au fost imediat dizolvate, ceea ce a rămas din ele fiind câteva codițe care au fost expectorate parcă le-ar fi scuipat. L-a amuzat această atitudine, de atunci îi aducea în fiecare zi frunze ca într-un ritual să o surprindă, scuipându-le. Ciudățenia le primea, iar ca mulțumire se auzea o melodie ușoară. Comunicarea era posibilă, însă timpul necesar exersării nu-l avea, deoarece era nevoit să se pregătească pentru suita de examene ce urmau odată cu finalizarea liceului, dacă dorea să-i fie răsplătit efortul său cu vacanța mult dorită la Paris. Auzea deja reproșurile: „Ce faci singur în cameră, nu mai visa cu ochii pe pereți!” sau „Când te vei trezi tu copile, viața este o sumă de fapte dure!”, reproșuri ce se întețeau din partea mamei sale.
Cu multă tristețe a fost nevoit să mute cutia cu făcătura în pod, acolo unde nu urca decât femeia de serviciu să întindă rufele și care nu era interesată de vieți paralele. Aceasta a observat ulterior că rufele, mai ales cele din bumbac, care se uscau mai lent, prezentau urme de frecare, chiar rupere și ușoară destrămare. Dacă se întâmpla să uite să strângă puloverele, acestea căpătau găuri de diferite mărimi. Nimeni nu urca cu zilele în pod și totuși rufele erau găurite.
Când așteptarea s-a dovedit în zadar a anunțat polițistul de proximitate. Acesta a luat-o în râs, dar a urcat în pod, a văzut rufele întinse și i-a recomandat să schimbe detergentul. Femeia a schimbat detergentul, însă lucrurile s-au repetat, părea că intenționat cineva le distrugea. De unde să știe săraca femeie de creatura ce se hrănea copios din bumbacul rufelor pe care îl asimila celui din cârpa în care se născuse. Supărată femeia a rămas în pod să urmărească. Timp de câteva ore în liniște și întuneric nu s-a petrecut nimic, dar în momentul în care o cuprinse somnul, masa gelatinoasă îi pătrundea pe la gât, atrasă de bluza sa și aluneca ușor spre piept. A tresărit și, în fața ei, ca un burete, masa de gelatină și crustă se rostogolea. Femeia a lovit-o, împărțind-o în mai multe părticele ce au început să dispară și să emită sunete. Speriată, gospodina a coborât blestemând și amenințând că niciodată nu va mai veni în pod.
Ca urmare a evenimentului tânărul se hotărî să vadă ce s-a ales din întruparea ce luase naștere din sângele său și grăsimea conservei. A doua zi urcă cu greu în pod. Lemnul scărilor se degradase într-atât încât era să cadă. Era o zi tristă de toamnă când multe se pot întâmpla. Intrând pe ușă, a înțeles că nu mai avea cale de întoarcere. Copacii crescuți din întunericul spaimei luaseră locul podului și un vechi univers se deschidea în fața sa, cel de care fugea în copilărie când îl visa. Era identic cu cel din nopțile de groază când rămas fără cuvinte, reușea doar să țipe.