Sunt aici și acum: știu că atâta vreme cât îmi voi păstra tefere cuvintele, apte să se adune fără prea multe stridențe, fără fisuri, eu voi fi, voi continua să exist întreagă, la fel cu mine însămi. În acest balansoar al lumii ce face uneori să-mi scape înțelesul. Acel ceva pentru care optez să mă ridic în timp util, fără prea mult să zăbovesc asupra nimicului.

Dar războiul ăsta este al meu, al meu personal, ce dacă nu eu l-am vrut, ce dacă nicio oficialitate, niciun tratat nu-mi cunoaște numele, minima repercusiune în realitate?

La fel de anodină ca un personaj colectiv ce nu va rămâne în istorie nici măcar prin gravul fapt de a fi fost carnea de tun a prezentului ce trebuie cu orice chip instaurat. La un moment dat trebuie să se dea ora exactă, să se delimiteze aria de incidență a omului, aici-ul minuscul în care el se va naște va iubi va urî... până când?!

Dar iată-mă! În armura-mi de ploaie sărată, când alții, cei mai mulți, sunt convinși că habar nu am eu de mine...

Cu un prag al durerii împins la maximum, aproape inexistent, dereglând mecanismul oricăror măsurători..., aș putea suporta orice: oprobrii, trădări, simulacre, scoaterea din mine. Sufletul meu ar fi o arhivă impersonală, un .docx dotat cu falsa generozitate de a depozita de a depozita de a depozita. Între timp, eu mi-aș mânca gogoașa cu vișine, aș sparge vreo 2 chestii din sticlă sau din inimă, repezindu-mă la serialul dominican din miez de noapte. Aș spune despre trujillo: un bărbat îndesat căruia i-au plăcut nițeluș mai mult muierile: poate și eu m-aș fi amorezat, deși constant mi-au plăcut exemplarele înalte... Un bărbat îndesat: și atât. Cum și alții vor mai fi fost, vor mai fi... În fine, nu m-aș minuna de lipsa s-lui din spaniola americană: „etoy aquí ahorita, en eta segundita”. Aș pune între paranteze execuțiile, mările de sânge, după-amiezile nesfârșite când de fum nu s-a mai zărit soarele și ochiul Domnului altfel s-a arătat în triunghiul scurtcircuitat. M-aș face că nu văd, că nu aud păsările bâjbâindu-și zborul prin fața unei foste ferestre, prin fața foștilor ochi. Aș urla: Nu, eu n-am fost niciodată îndrăgostită de păsări! Peste zâmbet de copii răsucindu-și copilăria aș trasa cerc închis: distanța de la un capăt la altul al lumilor cu ochi de șarpe însemnată.

Dar războiul ăsta este al meu! Și mă doare! Frica turmelor rămase să-și poarte singure de grijă. Foametea lor, moartea, pe această câmpie întinsă, unde-și caută blajin stăpânul, până la sălbăticire.

Sunt aici și acum: știu că atâta vreme cât îmi voi păstra tefere cuvintele, apte să se adune fără prea multe stridențe, fără fisuri, eu voi fi, voi continua să exist întreagă, la fel cu mine însămi...