Dacă nu s-ar lăți, lumea asta ar putea locui pe acoperișuri. Ar pleca pe tocuri joase să-și cumpere inimi de la magazinul din colț. Cumva, ar ști să zâmbească și-ar pune la tombolă îmbrățișarea, la kilogram. Câte vreo sută de kile la bilet câștigător.
Oricum, au pus preșuri prea multe și clădiri prea înalte și scări plagiate să urce pe fiecare etaj duhoarea.
O lume ocupată. Doar pe timp de vară, la umbră, se vor așeza pe o bancă, în parc. De aia băncile alea sunt atât de triste și tac. Pentru că prind rugina tăcerilor. Mai ales atunci când se topesc zăpezile.
Și-apoi, biletele alea pierdute, de la tombolă, cui să folosească?

***
Știi cum e atunci când mergi pe trotuar ținând umbrela să te apere de stropii ce-și grăbesc împreunarea cu asfaltul? La oraș, momentul e unul plăcut- este puțină lume pe stradă și aerul devine respirabil. Și-apoi, te trezește unul, uitat printr-o mașină, care își grăbește și el calea spre... Dar nici nu contează încotro. Important e că te-a trezit. Uite așa, cu un maldăr de apă, de sus până jos. Te oprești, cu o privire tâmpă, uitându-te în spate, parcă așteptând explicația cuiva, dar nu e nimeni prin preajmă. Apoi te uiți către mașina ăluia care se îndepărtează plescăind bălțile și ai vrea să-i spui vreo două, dar e dus. Apa îți pătrunde hainele, legându-se de tine, rece și dezbrăcată. Iar hainele, revoltate, se chircesc sub noroiul rămas pe ele.
Dar astăzi nu plouă și nici nu sunt pe trotuar. Sunt în birou. Dinspre urechea stângă mă las ademenit într-o relaxare amăgitoare, ascultând jazz-blues. Pe dreapta mă încordez să deslușesc cum s-au teleportat niște magazii cu tot cu ce aveau în ele. Nu mă încordez din vreo curiozitate aparte și nici din vreo nevoie specială, dar cu asta mă ocup – să caut nod în papură. Și cum mă dezlănțuiam eu așa între stânga caldă și dreapta tulbure, intră un ins în birou.
- Am venit să văd ce vă mai trebuie pe aici...
Mă uit la el și observ un ins înalt. Bine proporționat, dar parcă prea înalt. De unde stăteam, așezat pe scaun, îmi părea că nu se mai termină.
Cât timp eu vizualizam, puțin deranjat, ori mai degrabă supărat că fusesem întrerupt și pe partea stângă, dar și pe partea dreaptă, insul a și dat un ocol prin cameră. Opresc muzica, îmi mut ochelarii mai jos, pe nas, și uitându-mă peste rama lor întreb:
- Nu vă supărați, cine sunteți?
- Auditul! spune imediat cu un ton cazon.
Probabil că a observat cum nu am tresărit și, poate mai mult, mi-a văzut privirea pierdută în zările-i înalte, că a completat, spunându-și numele. Din politețe, mă prezint și eu, îmi spun numele și îl spun și pe al colegei care lucra în celalaltă cameră, dar care acum luase bilete în rândul din față. Se lăsa cu spectacol.
- Astea ce caută aici!?
Nu renunța la tonul acela autoritar și, acum, dacă tot ne cunoșteam atât de intens, probabil își închipuia că voi lua poziția de drepți și voi raporta, salutând militărește. Îmi scot ochelarii și mă uit la obiectele spre care arăta. Era un telefon fix, dezactivat, o tastatură ieșită la pensie și un monitor (ăsta cred că era șomer).
- Acolo le-am pus, zic eu, luat un pic prin surpindere.
- Acolo!?
Erau puse pe jos, lăngă perete.
- Da.
Și nu știu de ce simt să completez, că deh, să nu rămână omul cu nedumerirea.
- Au mai fost niște calculatoare, monitoare, dar le-au dus în magazie. Un fel de magazie, e o cameră aici în clădire. Nu se mai folosesc.
- Ați făcut referat de casare?
Încă folosea tonul acela autoritar, deloc impunător, dar ca și când te-a prins unul că te piși pe gard și te apostrofează „Ce faci, bă, aici!?” Știi cum e. Nu poți să spui pur și simplu „ Mă piș...” . Îți ceri scuze încurcat și grăbit să îți ascunzi goliciunea. Deh, că ești pudic.
- Au fost casate, da.
- Și alea, ce caută acolo!? întrebă uitându-se către soba de teracotă. O sobă mare cât sobele alea de prin castele. Era scoasă din uz, dar nimeni nu luase decizia ca sobele de prin birouri să fie demolate. Probabil erau un fel de tezaur.
- Soba nu e funcțională, zic.
Mă ridic să văd ce era pe ea (nu vedeam din cauza ușii care, deschisă fiind, era între mine și sobă). Credeam că, dacă stau în picioare, omul va deveni mai mic. Nici vorbă! Parcă era și mai înalt.
Mă uit la sobă și văd pe ea patru cutii.
- A! zic, ușurat (mă temusem că cine știe ce grozăvii or fi pe sobă). Sunt două cutii cu hârtie de scris, nefolosită, și două tonere.
- Și acolo le-ați pus!? Nu stau bine acolo.
Mă uit în jur ca și când ar fi trebuit să găsesc un loc de care n-am știut până în clipa aia și, năuc, întreb:
- Dar dumneavoastră unde le-ați fi pus în locul meu?
- Pe mine mă întrebați așa ceva?
- Da, zic, puțin blocat deja. Și așa eram eu un pic blocat pe urechea stângă în care îmi mai suna jazz-ul, dar eram blocat și pe partea dreaptă (poate de la icselul ăla în care lucram când m-a întrerupt lungilă).
- Păi dacă trebuie să vă spun, atunci altfel se pune problema, zise pe un ton amenințător.
- Și totuși, unde le-ați pune? întreb insistent.
- Chiar vorbiți serios? întreabă, folosind de data asta un ton de parcă a fost prins cu șlițul desfăcut. Mândru fălos tare, dar iritat de situație. „Ăsta trage de timp”, gândesc și imediat răspund:
- Da, domnule. Dacă ați spus că nu stau bine acolo, presupun că sunteți specialist în așa ceva și vă solicit o sugestie. Unde altundeva să le pun? întreb privind în jur, invitându-l prin gest să se uite și să indice un loc. Nici nu-i trecea prin minte să răspundă.
- Cum vă numiți!? mă întreabă, trecând iar la tonul ăla autoritar.
Îi spun numele și adaug:
- M-am prezentat mai devreme.
- Bineee... Las că discutăm altfel la domnul director, spuse în timp ce ieșea din cameră cu o aură de ins indignat.
Eu am rămas ca și când m-a stropit o mașină în timp ce mergeam liniștit pe trotuar. Diferența era ca pe piele nu se strecura apa, ci o senzație de acreală.
- Ce-a fost asta? o întreb pe colega care avea o figură împietrită.
A urmat o tăcere vreme de câteva secunde apoi, ca și când a ieșit din transă, a zis:
- Nu știu. Probabil că nu-i întreg. L-am văzut când a intrat dar am crezut că e cineva care te caută pe tine.
Și continuăm să comentăm într-o perplexitate vizibilă.
Dar, dă-o în colo de sobă! Să vă zic cum a început totul.

***

Anul '90 a venit cu un suflu nou. Acel suflu al unor idealuri renăscute. Un aer al libertății și al unor visări neîmpiedicate. Mai târziu s-a dovedit că ce-i în plan rămâne plan. Dar pe atunci eram toți pe cărarea noastră. Uimitor de nepricepuți! Eu visam de vreme bună (de prin clasa a noua) să merg la facultate. Să fiu „om mare”... Și, pe vremea aia, om mare era inginerul. Și-apoi, știți cum e: - de luni mă apuc de dietă, de luni mă las de fumat, de luni mă apuc de mișcare, de luni mă apuc de învățat... Nu erau atâtea zile de luni. A trecut timpul și-am pierdut toate zilele de luni. Până în 1990. Până atunci, cu excepția matematicii, la toate materiile eram, cum s-ar zice, varză. În 1990 încă mai plănuiam .