Noaptea își etala stelele ca pe trofee, iar luna își arunca săgețile în râul ce învecina drumul, ca și cum ar fi dorit să măsoare distanțele. Tușind, precum un bolnav ce suferă de plămâni, mașina se opri brusc. Ca să-și ia avânt să urce dealul, ar fi trebuit ca tata să apese ambreiajul la maxim. Panta era acoperită cu zăpadă și orice efort suplimentar asupra motorului putea să ducă la griparea acestuia.
Am înțeles ce gândea tata, în clipa în care, privindu-i chipul frumos și ochii albaștri, l-am văzut aplecat asupra motorului. Fața sa încrâncenată cu riduri ce se dilatau la fiecare respirație, exprima îngrijorare. Și-a dus mâna la frunte, ca și când ar fi alungat gândurile negre.Vremea se schimbase brusc și ninsoarea ne prinsese pe drumul întoarcerii.
„Ce să fac, cum să mă descurc? Sunt pe cont propriu. Fiul este neîndemânatic, nevastă-mea, habar nu are!” gândea el.
Prin obiectivul aparatului de fotografiat, priveam fulgii de nea cum i se așezau pe fruntea tatei, ca și cum cineva îi punea o cunună pe cap. Părea să fie cununa timpului ce aducea cu el vârsta pensionării și a împăcării de sine...
Gândurile nu-i dădeau pace. Ele îl izolau într-o lume proprie, chinuitoare. Se simțea neajutorat. Viața sa întreagă s-a rezumat la drumuri lungi, într-o societate în care credea sincer. Amprente adânci purta în suflet, evidente într-o lume paralizată de frică, anesteziată în balansul ascuns și trist al vremurilor.
O privesc pe mama: se rujează în oglinda mașinii. Zăpada se aduna în straturi, la poalele dealului pe care trebuie să-l urcăm. Caut instantanee inedite din prima ninsoare a anului, distant de problemele tehnice ale mașinii. Nu cunosc mecanică, nu am carnet de conducere, sfidând dorința tatei de a-mă înscrie la școala de șoferi . Spera, că astfel îl voi ajuta, dar pe mine mașina m-a lăsat din totdeauna indiferent. Nu eram suficient de matur să văd lumea prin ochii lui!
Motorul nu răspundea comenzilor tatei. Câteva încercări nereușite, apoi un zbârnâit vioi și vehiculul prinde viață. Însă, roțile patinează. Emoțiile mamei se întețesc; privește pe geam; tata sapă făgașe.
– Ticule, sunt probleme? întrebă ea, ca și când nu ar fi văzut zăpada adunată.
Neprimind răspuns repetă:
– Ticule, te descurci?
Apoi, întorcându-se spre mine, îmi spuse:
– Hai să coborâm, să-l ajutăm! Nu-l putem lăsa să se chinuie, singur!
Cu aparatul foto asupra mea, mă detașez de tot şi toate. Am posibilitatea să văd lumea prin intermediul obiectivului care o face mai frumoasă și-mi dă ocazia să creez, să-mi întâlnesc visele... Așa că, nu m-am grăbit, să-i răspund mamei...
Viața în familie ne-a dat experiența comunicării restrânse, limitate, boicotată de suspiciune, precum asprimea drumului înzăpezit. Dialogul cu tata era stânjenitor, fără multe cuvinte între noi. El tăcea adesea, gândurile sale erau întrerupte de diverse divergențe...
Ambii părinți plecaseră de la sat, să-și facă loc într-o societate profund agrară cu tendințe de înnoire. Având studii medii şi fiind ambițioși, au devenit salariați în instituțiile statului, sub stindardul partidului, între zeii proletari.
Încăpățânat fiind, doream să aflu ce este bine și ce este rău, pe cont propriu. Cu supunerea oarbă a celorlalți într-un stat al democrației muncitorești, mă simţeam în dezacord. Acest stat gândea pentru toți. În acest stat, eu nu-mi găseam locul. Gândeam, fiind rebel, că voi schimba lumea. Eram naiv. Reușeam doar, să provoc lungi dispute, fără rost, în sânul familiei. În ochii celorlalți, eram un idealist incurabil, rupt de realitate.
Tata mi-a atras discret atenția:
- Societatea noastră nu este perfectă, dar este singura la care avem acces și la care putem subscrie.
Mama în schimb mi-a spus direct:
- Băiete, vezi-ți de şcoală! Lasă lucrurile dificile în sarcina altora!
Vântul bătea dinspre nord-sud și tăia aspru pielea tatei. Sensibilitatea sa era tulburată. Meticulos, măsura lumea cu ochii mari, precum ai unui copil. Sub lumina lunii, ridurile îi ieșeau în evidență și-i accentuau oboseala acumulată.
La un moment dat, se văzură farurile unui vehicul. Era o furgonetă. În apropierea mașinii noastre, aceasta opri și din ea coborî un cuplu, o femeie trecută de 30 de ani și soțul ei. Era nepoata tatei.
– Ce-i, nea Mitică?
– Nu pot urca dealul! răspunse tata. Patinează! arătând spre mașină.
– Lasă, că te remorcăm! Ai un cablu?
– Nu, și nici nu-i nevoie, mă descurc!
– Lasă-ne pe noi, insistă și soțul nepoatei.
Tata continuă să refuze ajutorul lor... Nu uitase că ambii își părăsiseră famiile pentru a-și reuni inimile, că alții suferiseră din cauza lor... Cândva îl implicaseră și ca martor într-o tranzacție, ce s-ar fi putut termina prost pentru onoarea lui...
La vremea aceea, au fost scandaluri multe, devenite între timp amintire... Dar tata continua, să-i țină la distanță. Astăzi, spre nenorocul lui, tocmai de ei avea parte.
– Lasă-i să ne ajute! Ticule, îl sfătui mama.
Erau față în față în mijlocul drumului.
Luna se răsfăța în tabla mașinii. Nepotul prin alianță reveni cu un cablu, pregătit pentru tractare. Tata continuă să nu-l bage în seamă. Fotografiam cu plăcere diabolica întâlnire.
– Hai, nea Mitică!
Cu greu, tata luă cablul și-i făcu un nod în față, peste bara de protecție. Apoi, merse la furgonetă să-l lege de aceasta, care se strădui să pornească, să tragă și cealaltă mașină, ca ambele să se miște. Se vedea efortul, tensiunea pe chipul celor doi. Dar, cele două vehicule se adânceau și mai mult în zăpada, ce se aduna în jurul roților. Păreau prinse într-o situație fără scăpare.
Alte autoturisme treceau fără să vadă sforțările grupului. Vântul aspru și orele pierdute mă oboseau,îmi consumau răbdarea. Simțeam dorința de a mă face auzit, de a fi văzut. Mașinile treceau pe lângă noi, ocoleau locul aglomerat. Între timp, mașina tatei nu mai da nici un semn de viață. La indolența socială, asociată cu nepăsarea posesorilor de autovehicule, frustrarea mea creștea. M-am hotărât să opresc prima mașină care avea să treacă. Am declanșat blitzul aparatului de fotografiat exact în ochii primului șofer care venea spre noi. Nu atât prezența mea îl deranjase, cât posibilitatea de a fi pasibil de o sancțiune pe drumurile publice. Asta l-a speriat pe conducătorul vehiculului.
Fiind deranjat, şoferul a ocolit prin dreapta, a ieșit în decor, trecând peste brazdele înghețate, printre copaci și a revenit pe drum în fața mașinilor înzăpezite. Conducătorul auto, un bărbat a cărui burtă se rotunjea peste curea, exclamă:
– Care, mama dracului, a sărit în calea noastră? Noroc cu terenul înghețat, dacă mă răsturnam?
-Suntem o mâna de oameni care dorim să ieșim din zăpadă... i-am răspuns și i-am făcut semn cu mâna spre ceilalți. Cu toții împingem la o Dacie 1310 veche, care nu vrea să mai plece de pe loc. Atunci i-a zărit și pe ceilalți...
Tata, tocmai se adresa tuturor:
– Haideți, oameni buni, cu putere! Haideți cu toții, la semnul meu!
Burtosul se alinie și el să împingă. Împingeam organizat, dar fără spor. Individului cu burtă nu-i trecuse supărarea:
– Dacă mă nenoroceam...? spuse el, gânditor.
– Dar, împingeți odată și lăsați vorba! interveni soțul verișoarei mele.
-Eu cred că problema este la bateria vehiculului. Ați omorât bateria, fiind veche. Noroc, că sunt mecanic auto și mă pricep. Lsați-mă pe mine! Individul cu burtă își aduse mașina în dreptul Daciei, deschise capota şi îi făcu semn tatei să deschidă și el capota. Apoi legă între cele două baterii cablurile necesare, ca să o încarce pe a noastră.
Dură o jumătate de oră, până când bateria obosită de pe mașina tatei, păru că-și revine.
--Nu va ține mult dar va fi suficient să puteți pleca spuse mecanicul.
- Acum vă urez succes! Tata dori să-i mulțumească, însă acesta refuză orice recompensă și plecă. În urmă lui, am reușit să-i fotografiez strălucitul Wolksvagen, când lua curba, după care dispăru.
Liniștea nopții ne acoperi pe toți. Frigul era sfânt și deplin.
Apărută parcă dintr-un tablou de Grigorescu, o căruță se apropie de noi. Tata se lumină la față.
– Dumitre, ce faci, măi băiatule, mă scoți și pe mine în deal?
Țăranul, om gospodar, urcă dealul, duce atelajul în curte și se întoarce cu o pereche de boi. Două animale mari, grase, mândria țăranului proprietar. Animale blânde, boii au acceptat efortul, motivați și de bici, au dus mașina în vârful dealului.
Am fotografiat imaginea impresionantă a satului acoperit de zăpadă, în timp ce vărul meu prin alianța, remorca Dacia la furgonetă. Stratul de zăpadă de la șosea era superficial, în contrast cu cel întâlnit anterior. Mașinile înaintau ușor, încetinite de legătura de remorcare. Tata conducea concentrat, extrem de precaut. Avea pe chip întreaga responsabilitate care-i apăsa umerii și-l făcea să fie tăcut, cu gândurile strânse. Furgoneta nărăvașă, cu mulți cai sub capotă, era strunită cu reținere, ceea ce însemna timp pierdut pentru soțul verișoarei mele. Pentru el, timpul însemna bani!
La primul șir de case, o zvâcnire bruscă, parcă intenționată, decuplă autovehiculele. În timp ce noaptea își aduna stelele la piept, Dacia rămase pe loc. La ceva distanță, s-a oprit și furgoneta.
– Este bine și așa! spuse tata, respirând ușurat.
La stradă, casele erau luminate și aveau curți mari încăpătoare. Am strigat în dreptul primei locuințe, dar nimeni nu a răspuns. Am deschis ușor poarta să introducem mașina. Doar nu putea rămâne în stradă la îndemâna oricui.
Într-un târziu a ieșit o femeie care ne-a vorbit:
– Bună seara, române! Ce-i, ce s-a întâmplat?
– Vreau să pun mașina la adăpost, să nu rămână în drum. Îmi dai voie, femeie? întrebă taica.
– Dar bine, nu vă cunosc! răspunse proprietara. Vă văd oameni buni, dar, ce să zic...?
– Doamnă, interveni mama, suntem de la oraș, ne întoarcem mâine după ea! Fiul meu stă la Craiova, are locuință acolo...
Femeia era derutată. Ce o interesa, că eu locuiam la Craiova?! Poate numele localității îi crea o impresie rezonabilă... Mama știa să folosească impresiile...
– De’, știu eu... ce să zic... Lăsați-o acolo, că nu cere de mâncare! Au și găinile mele la ce să se uite!
Interveniră si rudele noastre
- Nu-i nici o problemă, Nea Mitică! Las-o cu încredere! Nu-ţi face griji! Îți împrumutăm redresorul şi mâine, acumulatorul va fi ca nou!
De sub capotă, nepotul îl ajuta pe tata să ridice bateria şi să o ducă la furgonetă. Apoi am urcat şi noi, mama în cabină, alături de cei doi, eu cu tata în spate sub copertina mașinii.
- Tată, nu-ţi face griji! i-am spus eu. Îl simțeam distant, stăpânit de emoții, de gânduri... Aş fi dorit să-l văd zâmbind. Avea un zâmbet atât de luminos... dar, acum era obosit, după atâta trudă, era bulversat de cele întâmplate. Curând am ajuns în oraș şi am fost lăsați în faţa blocului.
-Ticule, am vorbit cu ei, mâine vor veni cu redresorul şi vom avea ocazia să stăm la o cafea, poate chiar şi o țuică fiartă! Ce zici, nu-i bine?
Tata îi privi blând; le era recunoscător după eforturile făcute împreună. Le întinse o mână caldă şi fermă. Simţi în palmele sale mâna la fel de fermă a nepotului. Cele două mâini s-au strâns firesc şi cu putere, ca pentru o relație reînnoită