Convingerile ei, convingătoare pentru moment, adoptate instantaneu ca propriile convingeri care simplifică viața, îmbunătățesc perspectiva, demolează restricțiile care te ucid lent de două luni jumate, poate și datorită firescului din vorbe, firesc iscat din credința ei că exact așa va fi... dar oare chiar credința în reușită sau dorința este cea care-i face vorbele mai calde decât de obicei?... și apoi vine iar acea senzație dezastruoasă, care-ți distruge clipa de bucurie și senin a sufletului, extrem de rară după prăbușire, senzație înspăimântătoare prin umilința care-i urmează întotdeauna, implacabil, de neocolit. Nu simți nimic dinainte, după operație nu mai simți nimic prevestitor, ai citit că este și acesta un efect al suferinței medulare, un fel de moarte a întregului fascicul de nervi care pleacă din zona lombară, ai sperat ca un disperat să fie doar o chestiune de timp, să-ți revină senzațiile care anunță nevoia de defecare și urinare, să scapi de supliciul înlocuirii pampersului împuțit și al igienizării zonelor ascunse în chilotul acela de unică folosință, cu lacrimi șuvoi te-ai rugat în nopțile lungi de veghe până la epuizare, te rugai cu patimă, cu speranță romantică în împlinirea rugăciunilor tale, nu cereai decât să știi când și să ai timp să te ceri pe scaunul de lângă pat, dar după două luni ai înțeles nevoia stăruinței în rugăciune, disperarea te-a cuprins din nou, sperai să-ți revină senzațiile, dar singurul semn pentru tine este un fel de căldură în zona șalelor sau a pubisului, apoi mirosul, oribilul semn că te-ai scăpat pe tine, urmate de prăbușirea în propria tăcere, dorința dispariției instantanee prin eutanasiere, suferința fără leac, umilința și dezgustul propriei neputințe.
Îi privești imobilă chinul, roțile din față trec greu peste prag, nu-l ajuți știind că va trebui de un milion de ori să facă singur asta, privești din spate cum se trage de tocul ușii, roțile din spate trec mai ușor, fiind mai mari, auzi ușa de la intrare care are un sunet al ei la deschidere, ți-ai propus să-l ajuți să învețe a se descurca singur, nu să-l scoți din încurcături, ușa se închide cu zgomot, va învăța s-o închidă încet, trebuie să facem o rampă, să poată ieși în grădină, termini de tăiat ciupercile, le tragi cu dosul cuțitului de pe tocător în cratiță, cam tocit cuțitul, trebuie să-l ascut, la pătrunjel e bun și ăsta mic cu lamă subțire, cârnații sunt fierți, sfârâie deja, îi întorc și-n două minute opresc.
Știu Doamne că nu-i chinul meu ca al Tău, suferința mea nu se apropie de a Ta, dar pentru un rob mic și păcătos ca mine este mult prea mult, este destul ca să-mi urăsc viața, să nu-mi doresc decât să mor, Doamne, ascultă-mi ruga și-mi ia viața în clipa asta, aici în căruciorul ăsta blestemat, car mortuar pentru trupuri însuflețite, dar cu suflete în agonie. Știu că n-o vei face, m-am prins de asta, nici nu mai plâng când te rog, chiar dacă sunt absolut sincer și cred cu tărie că asta ar fi cea mai bună cale de a mă scăpa de suferință sau de păcat. Știu Doamne că ce-i bun pentru mine, nu-i calea Ta, Doamne, pe Tine Doamne nu te-ngrijorează suferințele mele pământene, Te-ngrijești de sufletul meu de peste veacuri, dar Doamne, suferințele Tale fizice, oribile, de neiertat, au ținut o săptămână, eu mă chinui de două luni, și doctorii spun că doar cu mila Ta, Doamne, voi fi mai mult decât o jumătate de om, abia peste doi, trei ani. Sau niciodată!
Ai trecut pragul ușii de la intrare, paradoxal mai puțin înalt decât cel de la bucătărie, te-ai întors pe loc, cu fața către casă întinzându-te serios să prinzi ușa pentru a o închide în urma ta, relizezi greșeala de a o fi deschis prea mult, n-o mai ajungi, treci pragul în sens invers, doar cu roțile din față, tragi ușa care-ți lovește colțul suportului pentru picioare și genunchiul stâng, nu te doare deloc, dar nu realizezi asta, te retragi câțiva centimetri acționând doar roata dreaptă a căruciorului care începe o mișcare de pivotare în jurul balamalelor ușii, lași clanța din mâna stângă pentru a-ți folosi ambele mâini la corectarea traiectoriei căruciorului, ușa începe o mișcare înceată de deschidere, îndepărtându-se din nou, nervii tăi încep să cedeze, apuci clanța cu mâna dreaptă corectând cu stânga poziția căruciorului, treci în forță pragul acționând ambele roți, reușești în ultima clipă să apuci clanța, trântind cu furie ușa grea, metalică, lovitura acționând suportul piciorului stâng, până la prima treaptă sunt doar treizeci de centimetri, traiectoria curbă împrimată vehiculului cu acționare manuală suspendându-ți roata mare din stânga, în secunda căderii libere ridici cu disperare privirea în sus, izbitura capului de muchia zidului scund care mărginește cele două trepte fiind inevitabilă, curmându-ți orice ură, disperare, zborul oprindu-se în întuneric și liniște.
Ionaaa!, îl strigi pe fereastra întredeschisă, menită, împreună cu hota să scoată aburul din încăpere, Ionaaa! hai la masă!, ai fi putut merge să-l chemi personal, sunt câțiva pași, dar îți dorești să exerseze toate acțiunile pe care trebuie să le deprindă, asculți atentă, strigi din nou mai tare, un început de spaimă nedefinită, neînțeleasă, arunci prosopul pe masă, deschizi ușa de la intrare, abia atunci spaima se instalează pe deplin, agresiv, cu adevărat, în mintea ta obosită de ultimele două luni și preocupată de viitorul imprevizibil pe termen lung. Singură, aproape singură, el aproape inconștient, gemete la atingere, miros de rahat, asta era, de-aceea a ieșit din casă. Nu-l miști din loc, prinzându-i capul ca-ntr-o cască, palpezi centimetru cu centimetru, fără nicio durere, treci peste față cu mâna dreaptă, cu stânga susținându-i capul în zona urechii, țipăt de durere la atingerea zonei, îndepărtezi căruciorul rămas peste el, peste picioare de fapt, te așezi în genunchi întorcându-l de umeri, pe spate, reușind la palparea laterală stânga să-i delimitezi zona traumatismului, deasupra urechii stângi, te liniștești într-o oarecare măsură, comoția cerebrală nefiind atât de gravă, de vreme ce și-a revenit deja din întunericul minții, dacă l-o fi trăit.
Te ridici privind către poartă, distanța și rețeaua de pomi apără locul de priviri străine, Simioane, merg până în casă să opresc focul la mâncare, apoi vin și te duc în baie să te curăț, te mai doare ceva în afara capului? Iona a scăpat teafăr din burta balenei, îl cheamă iar Simion! a răspuns el cu ochi abia deschiși, cotul și umărul... Verific la întoarcere, replica ta arată că mintea ți-e întreagă, cotul... vedem noi... cârnatul fumega, ciupercile scăzuseră de tot, am deschis geamul larg trăgând perdeaua într-o parte și m-am întors la invalid.
Nu mai mănânc nimic, prea mult am mâncat, mă voi stinge încet, fără suferință sau păcat, asta este cea mai bună soluție, îți spuneai zvârcolindu-ți jumătatea trupului, mai mult capul, pe betonul din fața casei, s-a așezat din nou lângă tine întinzându-ți piciorul drept care rămăsese îndoit la cădere... tu l-ai îndoit?... pe dracu, eu, dacă l-aș putea mișca, nu m-aș căca pe mine, ce-ntrebare idioată! Așa-i, a fost o prostie, iartă-mă, te voi târî până în baia de pe hol, te trag cumva în văniță, apoi te spăl cu dușul, nu știu exact cum voi face, trebuie să învăț și eu, amândoi avem de învățat... învață repede, s-ar putea să nu-ți mai folosească... târâtul pe scări apoi pe hol, realizat în trei etape împrăștia mirosul excrementelor întreținând tensiunea, după fiecare etapă îl așezi pe gresie, deschizi ușa pe care nu știi de ce-ai închis-o, treci pragul ridicându-l de subțiori, îl așezi din nou, închizi ușa, să nu iasă căldura probabil, îl ridici și-l tragi până la ușa băii, încerci s-o deschizi cu cotul, n-ai de ales decât să-l așezi pe gresie, fiind prea aproape de ușă, îl tragi lateral, așezându-l pe-o parte, inspectezi baia îndepărtând obstacolele din calea către văniță și din spațiul de manevră, blochezi ușa anticipat, apreciind corect că altfel te va încurca, baia fiind mică, prea mică să încapă un om culcat, întins pe jos, acum începe greul, îi scoți pantalonul de pijama acolo, în fața ușii, mirosul se împrăștie ca un nor radioactiv, îi scoți și bluza... ce slab ești, numai piele și os, trebuie să-ți fac mâncare bună, intri în văniță, nu mai ajungi să-l ridici, ieși din văniță trecând în fața lui, nu reușești să-l reazemi de ceva, ține-te, te rog de marginea vanei, până trec în spatele tău, reușești, reușește și el, îl înfuleci peste margine, slab, slab, dar tot greu, îl tragi complet lipindu-l de cei doi pereți, în colț, te lovești cumplit de bateria dușului, nu te doare nimic, doar neputința, simți că te-ai încălzit peste normal, începi să transpiri, scoți bluza rămânând cu sutienul, ai scoate și pantalonii, dar ți se pare neadecvat, rău faci, urmează câteva operații în cursul cărora te uzi de mai multe ori cu dușul direct pe pantaloni, desfaci pampersul cerându-i cooperare, a doua oară ridici vocea, dacă nu m-ajuți mă duc dracului și te las aici cu rahatul sub tine, trezește-te Iona nebun ce ești, nu mai plânge!, cine plânge nebuno?, nu striga, că arunc rahatul pe tine, crezi că-mi pasă?, aici rămân până la sfârșit, pornesc apa rece și aștept... să dispari! Tu ești nebună, nu eu, tu ai nevoie de osanalele unui an de învățământ, trebuie să-ți mai trăiești preamărirea dirigintei făuritoare de destine, măcar un an, iar eu, dacă nu mă abandonez pentru totdeauna acestei vieți de mizerie, abonându-mă la mila ta sau a altcuiva, și asta din vina unor incompetenți în halate albe, sunt nebun. Rahatul ăsta este al lor, nu al meu, oricum, înainte de a-mi apropia sfârșitul, îi dau în judecată pentru malpraxis. Extirparea unei tumori benigne care duce la pareză dublă, doar prostie, asta e! Cu doi la sută șanse de recuperare, i-aș bate pe cei doi chirurgi de i-aș face ca mine... poate doar să plătesc un smardoi... și tu-mi cer să fiu fericit... Știi ce mă sperie? Nu că „s-ar putea” este foarte mic, doi la sută, ci că„ niciodată” este enorm, nouăzeci și opt la sută... exclud mizeria asta cu căcatul pe mine, nu știu de ce, dar cred că de asta voi scăpa într-o vreme, dar ... niciodată plimbare, niciodată muncă în grădină, niciodată condus mașina, realizezi că niciodată nu-mi voi mai vedea camerele de la mansarda casei acesteia, care mi-a secătuit viața, niciodată pescuit... dar tu n-ai nicio treabă, de fapt, nu știu ce mai cauți aici.