Negi negi negi. Nu e NU-ul ăla nevinovat al celor care nu fac decât să răspundă pur și simplu afirmativ sau negativ pentru că efectiv așa stau lucrurile, pentru că un enunț a fost clar definit într-un tratat de stilistică sau de logică: nu punem, deci, nu în loc de da, da-ul în locul nu-ului. Nici atât nu e nu-ul martirului judecat, pe nedrept acuzat, care ca-ntr-o pustie se sfâșie să convingă auditoriul: el face actul mărturisirii, tot așa cum pe al penitenței, și asta nu în numele său personal, ci al Măriei-Sale, Adevărul! Afirmativ prin excelență, el își asumă nu-ul, într-un act al datoriei de onoare, nu al facultativului! Și-atunci eu îl privesc, îl contemplu, îmi fac mea culpa, ispășesc: am grijă data viitoare. Dar tu! Nu te iei tu cu mine la trântă „în numele Adevărului”, ridici castele de nisip, minciuna la rang de adevăr gol-goluț. Energia se consumă unilateral, într-o expiere absurdă... de cine premeditată? Acest NU exersat o vreme, devenit mai apoi robotic, unul care ți-a intrat în piele, în sânge, în identitate, pe care-l rostești, mai degrabă îl scuipi, cel mult plictisit, că nu poți dracului să-ți vezi în continuare de ale tale. Doar nu s-a schimbat nimic: același ești dintotdeauna! Deci, nu puteam și eu asemenea să-mi rămân?! Să-ți rămân? Cu sfert de privire, de vigilență, acolo în carapacea mea livrescă, de unde tâmpit să fii să crezi că aș putea interacționa,... schimba în vreun fel exteriorul,... pe tine. Fie și așa de imposibilă, cum tu m-ai cunoscut, dar bine să fac iarăși să-mi trag gros țolul neștiinței, al necunoașterii... și-ai să vezi cum totul se va aranja (faci un gest ca și cum ți-ai drege cusătura de la izmană). Eu o să intru, tu nici n-o să observi că, uitându-mă la tine, la alta mă gândesc, una de care încă îmi ard buricele degetelor, partea aia intimă pe care vrei tu cu orice preț să o scot la iveală... Neutru îți va părea geamătul meu, eul scurgându-se spre alte lumi..., neridicarea tonului, maxima relaxare, aparenta disponibiltate, când tu, femeie ce trebuia să rămâi doar frumoasă, ca o leoaică ragi la mine... Și-apoi, să fim serioși, doar n-ai fi tu vreo fericită, eu vreun prost, în ochi să te privesc, să dau „totul” din mine? Viața e făcută din picanterii... Nu e om să nu greșească... Se descurcă fiecare cum poate... Deci, intri. Nu-mi iau măsuri de precauție. De mult nu mă mai preocupă felul cum arăt în preajma ta. Posibil, deci, să constați ochi nerimelați, buze neconturate, roșul asortat cu movul, cu cine știe ce jivină de prin casă... Trebuie că sunt aceeași dintotdeauna – te simt cum procesezi,... îți ofer pentru o clipă această iluzie, nu-ți închid, deci, ușa din prima. O să te strig mâine din prag: Gunoiule!


... unele o fac din masochism. Altele în ruptul capului nu-și pot închipui viața în afara Adevărului. „Chestia aia” în ordine feminină care îi omora pe bandă rulantă lui Camil Petrescu personajele – culmea! – masculine: Pereat mundus, facă-se, deci, lumină!