Ziua a patra
La zece și zece minute s-a întâlnit cu doctorița, căreia i-a confirmat personal decizia de externare comunicată în seara anterioară. Medicul curant, cu o competență nedefinită în scurtul episod, dar ca specialist în PR, mai ales în dialog cu niște amărâți de aparținători conștientizând iminența morții, excepțional de talentată, le sugera permanent că acest mizerabil început va sfârși într-o deplorabilă intubare, avea dreptate, o spunea și cu un aer mimat de participare la suferința auditoriului - ce postură ingrată aveți! i-a spus , după un mesaj realist rostit cu voce caldă, din care a înțeles pentru a nu știu câta oară că este începutul sfârșitului pentru tatăl lui, da doamnă doctor, aveați dreptate, nu v-am reproșat nimic, de fapt vă reproșez un singur lucru, o mârșăvie generată de un sistem îmbuibat de formalism, când m-ați anunțat că trebuie să merg la spital să scriu în fișa bolnavului că solicit externarea, împotriva recomandărilor medicului curant, formulă cinică, comunicată telefonic, apoi scrisă, obligatoriu, la dictarea asistentei de serviciu pe salon, dumneavoastră, pentru a nu mai da seamă de minciuna obligatoriu de scris, dispăruserăți. Susținerea domniei voastre pentru retragerea creștinească a bunului meu tată, din instituția suferinței și a morții în casa ultimilor 55 de ani, sugerată în cele trei întâlniri anterioare, a dispărut exact atunci când eu, fiul cel mare și nerecunoscător, solicitam externarea, asumându-mi, împreună cu toți cei pe care i-am consultat mai înainte pierderea câtorva zile din viața lui, a bătrânului, în schimbul prezenței necontenite lângă el.
Drumul către casă, târziu, spre înserate, șofer cu proteză la picior, mașină veche, neprietenoasă, bătrânul tată singur pe targă, la externare lipsește personalul, doar șoferul și muribundul, decizia instantanee de a lua locul însoțitorului absent, frigul din cutia mirosind a moarte, transpirațiile reci și, la fiecare denivelare a drumului nemodernizat, adică sub orice critică deși este cel mai solicitat drum județean, (nu s-au ințeles cui să-l dea în lucru, spunea, cândva, cineva... sunt foarte mulți bani în joc, este o lucrare de anvergură, trebuie rezolvate alunecările nesfârșite de teren, largit drumul la trei benzi pe urcare, sunt tare mulți bani și nu s-au hotărât cui să-i dea, să mai capete și ei parandărătul), la fiecare zgâlțâire, adică aproape permanent, vocea bătrânului tată, implorând ajutorul, nu mă lăăsaa! nu te las, sunt eu. .. cum ești tu? da sunt eu, și te duc acasă, nu mai avem mult și ajungem, vaaaiii, nu mă lăsaaa! dă-mi apă rece! mai ai puțină răbdare, ajungem acasă și-ți dau, șoferul șchiop a scos salvarea neprietenoasă de pe carosabil, în urletele bătrânului tată, cum e, bine? da e bine..., ce să zică, trag și eu o pișare și mergem mai departe mărturisește șoferul, la pornire iarăși, nu mă lăsaaa!, în curbe, unde forța centrifugă îl împingea în chingile care-l legau de targă, aceleași cereri disperate să nu fie lăsat, precedate de strigătul deznădejdii, în condițiile limitării limbajului, rostit cu ochii închiși - vaaaiii, vaaaiii!. Debarcarea în patul suferinței, după patru zile, igienizare absolut necesară după tratamentul cu indiferență perfuzabilă din spital, rahatul vechi de câteva zile se odihnea în pampersul greu mirositor, escarele de decubit rânjeau cu negru funebru prin țesutul necrozat, tânguirea permanentă, vaaaiii! nu mă lăsaaa!, prefer să-l aud văitându-se acasă, decât să-l fi primit mort, spune fiul cel mare, clar, spune și fiul cel mic, și abia atunci un fel de liniște, de împăcare tulburată doar de vaietele bătrânului tată la manevrele obligatoriu de executat, și-a făcut loc în casa părintească.
Ziua a cincea
Ultimele ore de comunicare relativ conștientă. Tratament obligatoriu, hidratare anevoioasă absolut necesară, vocea lui în tonalități înalte, agresive în alte condiții, acceptate cu spaimă, în context, spaima că s-ar putea termina și ele, strigăte ale disperării, amintiri amestecate, reactivarea în mintea fiului cel mare a suferinței vechi, cicatrizate, a cancerului de prostată, diagnostic oribil, învins de bunul tată, mai tânăr cu treizeci de ani și mai puternic pe vremea aceea, vindecare miraculoasă, apoi, după nouă ani, încercarea cumplită a morții primului său fiu, în brațele lui, chiar în brațele lui, după nouă luni de prezență zilnică pe scaunul de lângă patul din salonul muribunzilor de la oncologie. Lungă viață ai avut, tatăl meu, bunul meu tată, grea și plină de încercări... cred că doar credința, sinceră, completă, complexă, fără îndoieli te-a ajutat să treci peste toate, sigur acesta-i mecanismul tău de supraviețuire, îi spunea, în gând, fiul cel mare, rămas cel mare după moartea fratelui, privindu-i, neputincios, agonia în curs de instalare. Și iarăși amintiri, aceste vehicule teleportante, ce naiba caută ăsta în mintea mea, acum, aveam opt ani, murise șeful tău, Gheorghe Gheorghiu-Dej și ne-ai dus pe toți cu o mașină cu șofer, în raion erau zece mașini, poate, într-un sat apropiat să vedem funeraliile tovarășului la televizor, noi încă nu aveam, în raion dacă erau vreo cincizeci, de toate, cinci ani mai târziu veneau vecini la televizorul nostru să vadă fotbalul din Mexic, hotărârea de a-l cumpăra luând-o după primul om pe lună, când amândoi ne-am dus la casa de cultură a orașului să-l vedem pe Neil Armstrong plutind pe suprafața selenară. Încă nu-l descoperiseși pe Dumnezeu, mai erai cu partidul, mama suferea că nu o lăsai să-și cultive credința, o făceai pentru noi, pentru protecția noastră, într-o lume păgână, impregnată cu un soi de romantism revoluționar meschin, ai vegheat mereu să creștem în spiritul vremurilor, ai reușit pe deplin, eu descoperindu-l pe Iisus târziu, la treizeci și trei de ani, cam în aceeași vreme în care, dispărând opreliștile, a început și mama să-și manifeste convingerile, atrăgându-te și pe tine în lumea cu Dumnezeu, în care ai intrat temător dar din care nu aveai să mai pleci vreodată.
Ziua a șasea
Sângele nu se face apă, sângele strigă, plânge, imploră, se roagă, asta face sângele când simte că se diluează, temându-se de înstrăinare, de indiferență. Ziua nepoților a fost una specială, nepoții din țară s-au strâns la patul bunicului, sute de kilometri parcurși într-o zi, cum să nu-i iubești, cum să nu-i cinstești, cum să nu te minunezi de sentimentele acestor copii, e adevărat că au și ei copii, chiar studenți, dar gândurile te năpădesc, și tu, fiul cel mare te trezești amintindu-ți ceva ce știi de mult timp, ai știut tot timpul, copiii care au fost crescuți de bunici sunt mai bogați cu un sentiment, mai buni și mai frumoși, te simți iarăși trist și sărac, tu ți-ai văzut bunicii doar cât ai fost mic și doar în vacanțe, nici nu-ți mai amintești pe câți dintre cei trei pe care i-ai prins în viață i-ai condus pe ultimul drum. Astăzi însă este ziua lor, a nepoților, camera este plină de iubire, chiar dacă tristă și împovărată de iminența sfârșitului, palma pe fruntea lui îi alină dogoarea, atingerea și masajul mâinilor smulgându-i gemete de durere, același vaaaiii, care rupe inimile celor din jur. Cu toate că nu au fost recunoscuți de bătrân, nepoții nu se dădeau duși, știind că atunci când se vor întoarce, în scurt timp, va fi după lăsarea întunericului peste lume. Și iarăși zboară gândul, pe mama ta, bunica Valeria mi-o amintesc cel mai bine, pe bunicul Maxim nu l-am prins în viață, s-a grăbit să plece, la bunica din partea ta mergeam cel mai cu drag, dar numai până pe la zece-doisprezece ani, mărunțică și slabă alerga toată ziua, doar duminica avea alt ritm, se primenea, își îmbrăca hainele de sărbătoare mergând la biserică, jumătate din viață a fost văduvă, a trăit peste nouăzeci de ani îngropându-și câțiva copii, ultima dată când am văzut-o era oarbă și desfăca mălai, sărut mâna bunico, mi-a recunoscut vocea, tu ești..., cred că dorința ei să mă fac dascăl, să predau la școala din sat, locuind în casa bătrânească, cu pere pipărate în față și nuc pe coastă, cu grajdul și șura într-o ordine desăvârșită, cu saltea de paie, strujac aspru din cânepă cultivată și țesută chiar de ea, în camera mirosind a ierburi cum nu am mai simțit vreodată în vreun alt loc, cu patul înalt în care ne aburcam la somn, cu spaima și strigătul când șarpele casei tăindu-mi calea în drumul către closet, mi-a înghețat sângele în vine albindu-mi obrazul, cred că această dorință a făcut-o să nu-mi uite vocea nici după zeci de ani. Tufele de alun împrăștiate prin fânațele de pe colinele satului erau atât de bogate că umpleam trăistuțele cu alune dejdiocate în câteva ore, borcutul de pe Valea Blidarului era o atracție irezistibilă la vârsta mea de atunci, deși era doar o apă ușor înțepătoare și roșcată din cauza oxizilor, tăvăleam fânul cu grebla cea mică la vale de pe coastele abrupte, mergeam cu spaimă la ,,Tăul fără fund”, lacul negru și ,,periculos” iscat din senin, la începutul secolului trecut, pe fundul căruia, se spunea, se odihneau la aproape douăzeci de metri adâncime, utilajele și sculele de scos piatra, care nu au putut fi salvate din calea șuvoiului de apă, prindeam pești din râul limpede, cu mâna sau în borcanul cu mămăligă legat la gură cu o cârpă găurită, porcușori, lătăuși, boișteni, boace, grindele și câte o mreană, pe care ni-i prăjea bunica turnând peste ei și câteva ouă bătute. Am fost și eu, pe vremea singurului anotimp fericit, un nepot liber, care mai avea bunici, două bunici și un bunic.