Ziua a șaptea
Sfârșitul sfârșitului, telefon la șapte fără un sfert, s-a terminat, am stat toată noaptea lângă el spune fratele cel mic, vin și eu, vin și eu îndată, Dumnezeu să-l odihnească, să-l aibă în grija lui. Două ore de mișcări robotizate, automatismele câtorva decenii de viață funcționau impecabil, doar mai lent, chiar și mașina se conducea singură, gândurile călătoreau în timp și spațiu, în urmă cu peste cincizeci de ani, aici am oprit trăsura și am primit o lădiță cu prune mari și dulci, ce fum plăcut coboară peste satele noastre din depresiuni, ce bună este căldura din sobe față de cea a caloriferelor, tâmpitul ăsta vrea să intre în mine, merge ca un neghiob, prea încet între localități, prea tare în sate, du-te-n sărăcie să nu te mai văd, asta-i casa în care am locuit în urmă cu șaizeci de ani, în curtea ei doi frați se jucau de-a caii, sau își făceau tractoare cu remorci din lăzi de mere, beau mustul proaspăt direct din storcătoarele înalte, cu șurub gros cât piciorul și motor electric, aici a venit pe lume fratele cel mic care tocmai se pregătea să-și așeze tatăl, proaspăt îmbrăcat, în cutia de lemn lăcuit, taxiu scump cu un singur drum, fără întoarcere. Fratele cel mare și-a scos cureaua de piele groasă din pantaloni, nu era timp de căutat alta, trecând-o pe sub mijlocul trupului bătrânului tată încă nerăcit, mutându-l în cutia lăcuită, învățând dintr-o dată moartea, înțelegând că nu este altă cale, că bătrânul tată se găsea deja în brațele ei, de data asta acceptând să-i lase trupul în grijă, pământ din pământ, în pâmânt. Singura nemurire dată omului de bine este neuitarea, care nu poate trece dincolo de nepoți, dacă nu s-a oprit, din întâmplare, în copii. Mai am o vreme, cine știe cât, de purtat cu mine mormintele, și pe cel din deal și pe cel din inimă. Mama mea, să nu te grăbești, mai rabdă lumea asta un pic, lasă-mi timp să-nvăț nemurirea lui, s-o știu bine când n-oi mai avea de ales decât singurătatea copilului fără părinți.