agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 703 .



A ști versus a învăța pentru a ști
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Adina Ungur ]

2022-07-06  |     | 




În anul 1979 a fost o vară în care nu ne-am mai dus la mare. Aveam 5 ani, urma să fac 6 și bunicul Paul era plecat în Libia, unde era angajat ca inginer constructor, șef de șantier. Primeam vederi extrem de frumoase de la el și abia așteptam să cresc și să îi pot scrie și eu scrisori și
felicitări, fiindcă îmi era tare, tare drag bunicul meu. Chiar acela era și anul în care am intrat în clasa întâi. Imediat după ce-i împlinisem pe cei 6, fiindcă deși s-a încercat, ai mei n-au izbutit nici o amânare. Și înainte de toamnă, începusem să merg tot mai rar la grădiniță, ai mei înțeleseseră că locul acela nu mă făcea deloc fericită. Dimpotrivă. Dar asta e o altă poveste. Cei din familia mea, mama, tata, bunicile, prietenii familiei și ce știu eu cine încă, așteptau marea venire pe lume a celui de-al doilea copil al mamei, care împlinise 27 de ani și al tatălui meu, ce în acel an avea 29 de ani. Cu doar câteva luni înainte, mama încercă să mă pregătească:
— Adina, văd că tot timpul te joci singură, nu te plictisești?
— Nu!
— Dar nu ai vrea să ai o surioară?
— Nu aș vrea!
— Cum, nu?
— Nu vreau!
— Ai avea cu cine să te joci...
— Nu vreau nici o surioară! Nu îmi trebuie! Să nu-mi aduci!
— Dar un frățior!
— Nu vreau, deloc!
— Să vezi un bebeluș drăguț...
— Nu îmi plac și nu vreau!
— O să te obișnuiești. Ai să vezi... Bunica Ita ți-a povestit cum se fac copiii, așa că uite, trebuie să-ți spun că așa mai în vară o să ai o surioară.
— Nu vreau nici o surioară!
— Vrei să vezi burtica mea? Uite, vrei să pui mâna?
— Nu vreau nimic! Lasă-mă-n pace!
Am plecat supărată de-acolo. În toiul discuției. Mama, o femeie minionă, cu talie de viespe și cam 39 de kilograme, îmi tot arăta o burtică ce nu prea voia să crească. Și-am plecat, supărată, fiindcă nu-mi convenise deloc vestea. Nu știu cum dar eu uneori, fără să pot controla de ce și cum se întâmplă asta, simt unele lucruri care urmează să se întâmple în viitor. Simt întocmai cum urmează să se întâmple. Și niciodată nu am avut un răspuns clar pentru asta. Dar pe altele, trebuie să le învăț, temeinic. Și abia apoi le știu. Învățându-le.
Iar când burtica totuși ușor se rotunji, mama mă întrebă din nou:
—Adina, tu cum ai vrea să o cheme?
—Cum aș vrea să-l cheme? Că e băiat!
—Nu cred! N-avem de unde să știm ce e. O să vedem când se naște. Eu cred că e fetiță. Mie îmi plac fetițele...
—E băiat!
—Nu, nu cred că ar fi băiat.
—E băiat pentru că eu am comandat asta! Aș vrea să nu fie nimic. Dar dacă tot o să fie, măcar să fie băiat. Că mie nu-mi plac fetele! Așa că e băiat!
Mă așteptam să mă întrebe cineva de ce nu îmi plac fetele? Însă nimeni din familia mea nu părea interesat de asta. Aici era vorba de povestea aceea despre care nu voiam să amintesc acum. Despre fetițele de la grădiniță, în marea lor majoritate, care mă agresau verbal, mă izolaseră și râdeau de mine, doar pentru că uneori nu consideram necesar să vorbesc. Iar privirea mea, care ascundea mii de gânduri avea probabil o expresie demnă de a face mișto de ea. Așa încât fetițele de la grădiniță, pe cât de drăgălașe erau, pe-atât se arătară de dușmănoase cu mine. Iar eu nu-mi doream deloc compania lor. ”Aici n-ai ce căuta! Pe jucăria asta nu ai voie să pui mâna! Cu tine nu ne jucăm!” , erau câteva dintre replicile fetițelor de la grădiniță, care mă izolaseră, așa încât am început să mă joc singură, cu iarba, cu firele de nisip sau cu jucăriile care trebuiau asamblate și pe care le adoram. Fiindcă mașinuțele sau păpușile nu ajungeau niciodată la mine iar eu deja de multă vreme nu mai aveam nici un fel de problemă cu treaba asta. Mă adaptam. Nu aveam nevoie de o păpușă ca să-mi pot face o poveste. Iar atunci când fetițele mă respingeau, mă retrăgeam frumos și mă jucam singură.
—Treaba voastră, credeți ce vreți! Va fi băiat!
—Și cum ai vrea să-l cheme?
—Sofronie!
—Cum?
—Sofronie!
—De unde ți-a venit ție numele ăsta?, râseră una bună mama și bunica.
—De la grădiniță. Acolo e un băiat pe care-l cheamă așa.
—Dar e un nume urât. Cum de te-ai gândit la el?
—Pentru că eu nu l-am mai auzit. Pentru că e un băiat cuminte. Pentru că are capul frumos. Și m-am împrietenit cu el.
—Cred că-i băiatul ăla de la țară, zise bunica, cea care mă ducea mai des la grădiniță.
—Nu contează că-i de la țară, mie îmi place de el!, m-am scăpat eu atunci. În momentul acela am început să și regret că am spus-o. Și mi-am promis mie să fiu mai tăcută de-acum. Nici nu-mi era greu. Aveam exercițiu, de la grădiniță. Fusese un fel de secret al meu, faptul că deja mă îndrăgostisem de Sofronie și nu voiam să spun nimănui despre asta. De teamă că cei care vor afla vor râde de mine. Atipic, însă ai mei prinseseră imediat subtilitatea.
—N-o să rămână așa, să știi! Acum îți place numele, fiindcă îți place ție de el. Dar după un timp o să crești și o să vezi că n-o să-ți mai placă. Vei vedea că o să fie așa. Nu putem să-i zicem Sofronie. E ciudat.
—Cum vreți voi! Dar mie îmi place că vine de la sifon și mie îmi place sifonul. Și cuvântul ”sifon”. Și are un cap frumos. Și mai îmi place că e un copil foarte cuminte. Niciodată nu își bate joc de mine. Și nici de alți copii.
—O să ne mai gândim. Și gândește-te și tu. Poate îți vine în minte un nume mai frumos.
—Ce zici de Paul?, zise bunica Baiu.
—E frumos dar deja primul e bunicul cu numele ăsta. E și unchiul vostru, Ucu, așa că nu mai avem nevoie de încă unul. Și mai e și vărul tău, Rule. O să strigi: ”Paul!” și o să se întoarcă toți 3 sau 4. Nu mai merge!
—Eu i-aș zice George!, spuse mama.
—Eu nu i-aș zice așa. E prea simplu, i-am spus mamei.
—Sigur că e simplu, față de Sofronie.
—Eu dacă o să am copii, o să le dau nume inventate de mine, asta-i clar! Celelalte se tot repetă. Mie mi se pare că fiecare om e unul singur și ar trebui să aibă nume care să nu se repete.
—Ai dreptate! Fiecare om sau copil e unul singur, e unic, așa se spune. Irepetabil! Totuși cred că este fetiță.
—Nu e!
—De unde poți tu să știi?
—Știu!
Așa că în 4 iulie 1979, se născu fratele meu.
—Doamne, e băiat!, spusese mama, contrariată. Nu m-aș fi gândit... eu am hăinuțe de fată...
—Păi, eu știam! Și v-am spus, dar nu m-ați crezut.
—Ce să zic, ai nimerit-o!
—N-am nimerit-o! Am știut!
Una dintre bunici spuse ”să fie Dan”, cealaltă zise: Mircea! Așa încât băiatul prematur de 1 kg și 800 g fusese trecut în certificatul de naștere: Ungur Dan Mircea. Iar aceste prenume: Dan și Mircea nu i-au folosit aproape niciodată.
După trei săptămâni de stat la spital și o vizită pe care i-o făcusem mamei la Ginecologie, ea se întoarse cu bebelușul acasă. Ea nu mai avea burtă, copilul se retrăsese de tot din abdomenul ei și urma ca tot ce ne înconjoară, să se învârtă în jurul lui. Îl pusese în landou și toată lumea care venea la noi se pelerina pe la copil să-l vadă. Timpul se opri. Cuvintele pentru mine se opriră. Atenția pentru persoana mea scăzu. Iar bebelușul, din când în când plângea, ca să atragă atenția asupra lui. Știam că de-aici încolo totul se va schimba în raport cu părinții mei. Sau cu mama. Așa cum în anumite momente pur și simplu există lucruri și fapte despre care, în mod inexplicabil, știu.
—Ce drăguț!, spuse mătușa Creța.
—Ce bebelaș frumos!, spuse tanti Lia.
—E minunat, cât e de dulce!, zise Eva, care urma să-i fie nașă.
—Un îngeraș!, rosti bunica Baiu.
—Da, e simpatic!, zise și Ani-Nebuna, o prietenă a mamei mele, care nu avea copii.
Iar eu eram contrariată. Simțeam că nu voi avea aceeași părere. Așa încât, după câteva săptămâni, într-un moment în care ai mei nu erau atenți, m-am apropiat de landou, să privesc bebelușul. M-am ridicat pe vârfuri să privesc înăuntru. Dormea. Era foarte mic. Avea păr pe cap și parcă și pe față și în nici un caz nu mi se păru frumos. Nici dulce. Nici drăguț. M-am retras în spate, pe vârfuri și m-am gândit că ăsta fusese încă un lucru pe care îl știam. Că nu îl văd a fi ceva frumos. Că seamănă cu un șoarece și că nu îmi place! Eram contrariată. Cum puteau atât de mulți oameni să spună despre el că e frumos, când eu nu-l vedeam deloc așa. Nu mai înțelegeam nimic. Să fie acești oameni prefăcuți? Să mintă toți acei oameni dar așa de bine, încât toată lumea să îi creadă? Ce găsesc oamenii de văzut drăguț și frumos la acest copil care plânge și uneori țipă chiar tare. Și încă mai face și pe el. Am să tac, n-am să mai spun niciodată nimic. Un nume care mie mi se pare frumos, oamenii îl consideră urât. Un copil pe care eu îl văd urât, oamenii îl văd drăgălaș și frumos. Toată lumea mea mi se dădea peste cap. Toată estetica. Dar știam că acolo era doar începutul unei copilării alături de fratele meu, căruia din cauză că era mic, bunica începu să-i spună: ”râmă-râmucă” sau ”râmișoară”. Iar mamei îi era atât de drag, încât rareori se desprindea de el. Poate că ceea ce îmi produce cea mai mare scârbă, ceea ce urăsc eu cel mai mult, este îndrăgit și iubit de oamenii mari: râmele! Lumea e ciudată! Și despre asta mai trebuie să învăț...
—Să nu-i mai ziceți râmă, că așa-i rămâne numele!, a zis bunica Ita.
—Păi, nu putem să-i spunem Dan, că e un nume prea serios pentru așa un bebeluș!, zise bunica Baiu.
—E Bebe!, zise mama. Până mai crește. Și-apoi vedem noi cum o să-i zicem.
Doar că nimeni, niciodată nu i-a mai zis altfel decât Bebe. Atât cât a trăit, adică, până a împlinit 18 ani și 8 luni.
După ceva timp aveam să mă liniștesc în ceea ce priveau gusturile mele, pentru că într-adevăr Bebe, în jurul vârstei de 4 ani era un copilaș extrem de frumos, de a cărui drăgălășenie nu mă mai îndoiam, de atunci. Apoi când a început să meargă la școală, n-a mai fost la fel. Un pic se schimbase când era în creștere, până când a devenit un adolescent înalt, subțire și frumos. Cu o atitudine, pe măsură. Atunci am înțeles că așa sunt eu, n-am să pot spune niciodată despre ceva că e frumos, dacă nu consider a fi așa. Că multă lume va spune despre ceva anume că e frumos iar eu nu voi considera la fel. Și că în aprecierile mele voi fi probabil dură dar obiectivă. Fiindcă e ceva despre care nu pot minți. Dar în general, nu îmi voi exprima părerile, fiindcă vor fi de multe ori diferite de ale majorității. Le voi declara doar dacă îmi vor fi cerute. Așa că... așa am crescut. Despre ceea ce se spune că e frumos, în multe cazuri va fi și pentru mine idem, dacă din punct de vedere emoțional, mă va impresiona. La fel și cu estetica urâtului. În ceea ce mă privește, în multe cazuri pentru mine ”urâtul” este emoțional. Mai pot să spun, bebelașule urâțel, copilașule frumos, rahitic, neastâmpărat și adolescentule frumos, când am crescut împreună am învățat să te iubesc! Și regret că n-am apucat să-ți spun asta. Iar ceea ce e o certitudine este că știu că mi-e dor de tine nespus de mult, mai arată-mi-te în vis! Dragul meu și unic frățior, Bebe!


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!