Să vorbesc cu tine despre Iubire e ca și cum m-aș preta la suprema nerușinare: darămite să o trăiesc?! În lumea care și-a făcut normă din trecerea pe roșu. A inșilor ăștia care la mine se holbează.. că... ce tot aștept eu verde să se facă?! Pleci capul tău de mijit și la început, făr’ de ezitare, definesc timiditatea prin raportare la tine. Îîîî..., nu știu dacă pe mine chiar mă atrag, mă vor fi atras vreodată „tipii timizi”? Nu mi-am pus niciodată la modul serios această întrebare. Mă văd doar pe mine de-a dreptul sfioasă mirosind o floare. Cum simt, în prezentul ei, mâinile nesfârșitelor generații cu sufletul trudind să o transmită erelor vitoare. Cum, Acasă fiind, mă trezesc întrebându-mi bunica: Am voie au ba? Feri-te-ar Sfântul să îi ies din cuvânt! Căci știu: așa se cuvine. așa se face. așa e cazul. Dar e mai mult de atâta. E bucuria asta de a mă conforma, venită de-a dreptul din Iubire, chestia aia care nu-mi dă voie de la Cale să mă abat. ȘI DACĂ-I GREU SĂ IUBEȘTI? Întrebați o fetiță: „O nimica toată: asta din inimă vine!” Și-mi dă inima să i-o miros. Mireasma inimii mele de fetiță, de-o vreme mare făcută..., tot fetiță rămasă!

... dar nu despre tine vreau eu să vorbesc: nu se cuvine. nu se face. nu e cazul. Mi-aș supăra Dumnezeul care nici El, mai ales El De unde nu e, nu cere...

Îți simt rânjetul în acea vană încercare de a-mi împresura răsuflarea, timpul. Ești mărunt! – îți strig mai mult decât plictisită: te văd deșirându-te la picioarele mele, cât sunt eu de „fetiță”.





IUBIRE, acest cuvânt, pe care dicționarele se încăpățânează să nu-l marcheze arhaic, nici măcar desuet!

Și, dacă odată fi-va și fi-va, vom pune în locu-i: FLOARE.