De ceva vreme, am constatat că seara nu pot adormi. Am încercat fel de fel de metode: ceai de tei, lapte cu miere, cina înainte de ora 19, un păhărel de ţuică, duşuri calde, muzică ambientală relaxantă, numărat oile, duşuri reci, două păhărele de ţuică şi multe altele, fără niciun rezultat.
În disperare de cauză, într-o noapte am aprins veioza şi am luat de pe o etajeră o carte pe care o primisem de la un cunoscut, fost tehnician veterinar, pensionat de câţiva ani, care îşi descoperise talentul literar la bătrâneţe. Era un volum de povestiri intitulat „Liniştea scării” pe care mi-l dăduse cu dedicaţia : „ Lectura plăcută te ajută, cu prietenie Şofronie Păducel”. Prefaţa era semnată de un critic literar local, Vartolomei Ciocârlă, bine recompensat, se pare, de prietenul meu, pentru că povestirile din carte erau comparate cu cele ale lui Cehov, Kipling şi Hemingway.
Prima povestire se intitula „Scaii de curte” şi în ea era descrisă suferinţa unui bătrân, dintr-un sat prăpădit, a cărui cărare, prin curtea năpădita de buruieni, trecea printre câteva tufe de scai care îi inţepau zilnic picioarele. Naraţiunea era atât de plictisitoare încât, dupa vreo zece pagini citite, am adormit ca un copilaş şi m-am trezit dimineaţa fericit că nu aveam nicio rană la picioare. Acest fapt îmbucurător m-a determinat să reiau seară de seară lectura şi, spre bucuria mea, efectul a fost acelaşi, fără ca vreodată să ajung la capătul povestirii.
După o săptămana am hotărat că e timpul să încerc să citesc şi a doua povestire, care avea titlul „Sub acoperire”. De data asta era vorba de un şomer care trăia într-o garsonieră la etajul 4, prin tavanul căreia, la fiecare ploaie, se infiltra apa. În lipsa fondurilor pentru repararea planşeului blocului, omul punea un lighean în mijlocul camerei şi număra meticulos picăturile de apă care cădeau ritmic. Efectul a fost acelaşi. Dimineaţa eram odihnit şi bine dispus. În dormitorul meu nu era nicio urmă de infiltraţie. Am continuat cu a treia povestire numită „Cheia de contact” în care era relatat coşmarul unui şofer amator care îşi găsea mereu, în parcare, maşina zgâriată cu o cheie, imediat după ce o vopsea. Nici de data asta n-am aflat finalul, dar dimineaţa, după un somn adânc, am constatat fericit că maşina mea era intactă în parcare. Era clar. Stilul autorului era inconfundabil. Mi-am dat seama că prietenul meu, fără să vrea, îmi furnizase medicamentul cel mai natural cu putinţă, care provoca somnul. Devenisem dependent de aceasta carte.
Într-o zi m-am întâlnit întâmplător pe strada cu Şofronie Păducel.
- Ei, spune-mi în două cuvinte părerea ta despre carte, îmi ceru el, foarte grăbit.
- De vis! – am răspuns eu fără ezitare.