agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2022-11-01 | |
... una cu brume ample și fum adevărat, cu spaime înecate în crizanteme... și timp care nu mai începe... nu mai... Un barcagiu, atâta vreme rătăcit, să ne fixeze pe harta inimii reperele (acolo, ca la orice debarcader, se trezesc întâmplările...). Muzicali, să ne dârdâim visul, atunci când dintr-un prag cineva strigă și din zbor se opresc frunze pescăruși alte miracole. Toate, acolo în centrul bătăturii personale, exact în locul în care semnificația se ia la trântă cu austera definiție și iată cum Noi suntem Unul, Unul-și-Același! Rămânem! Să alerg să alerg de o mireasmă revendicată, că va fi aburul ceaiului, povestea florii de tei dăruită târziul dimineții în aur să prefacă... Sau mâinile tale fi-vor! În sfârșit, nu aș vrea eu cu orice preț să-mi pun gândurile în ordine, ca printr-o grădină aș merge pe fieful Anotimpului, fără nimic premeditat, fără de prea multe a mă sinchisi. Trunchiul arțarului l-aș auzi, stilul vegetal de a căuta dragoste: în grimasa lui mi-aș împleti răsuflarea, corpul spiralându-se. Pașnici, pașii nu dea la o parte căderea, avalanșa stărilor de ruginiu înrămate! Să se însereze... să se însereze... cu felinare mute în poezia lor, taină-spovedanie de nădejde aducătoare greului pământului... Când ultimele coropișnițe își pierd neștiut trupul dinaintea ascuțișului plugului. A ochilor mei neiertători de fetiță. Îmi reprim scabrosul: Malaika aud la Pacific! Tandru-hotărât, îmi strâng marginile creponate ale rochiei de împărăteasă. Înțeleg de acum: buzele îmi sunt făcute să fie, pârguitoare să rămână, chipul meu înspre lumină să se dezvelească.
Se așterne pace: pe cale de a ne naște, zăbovim în pântecele Anotimpului, cu auzul altfel ciulit la nestingherita trecere a tramvaielor frunzoase: într-un fel sau altul suntem și noi acolo, cu oamenii mult prea puțin oameni în luciditatea lor, sau poate mult prea bogați, atât de fericiți în veșmântul aromat al amintirii ce nu se dă morții... nu se dă... Cel mai probabil, undeva, la capătul lumii, cineva coace castane: îmi răvășești părul: aproape că leșini.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate