Timpuri și destine

Yrelav






Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții din Republica Moldova.
Yrelav.
Timpuri și destine: Roman / Yrelav. – Chișinău : S. n., 2018 (F.E.-P. ”Tipografia Centrală”) – 576 p.
Numele adevărat al aut.: Danalachi Valeriu.
ISBN 978-9975-53-997-5.
821. 135. 1(478)-31
Y 83
Chișinău, 2018




În loc de prefață


Istoriile de mai jos s-au petrecut într-o țărișoară, abia observată pe a lumii hartă. Într-o primăvară, emigrant fără importanță a poposit la baștină. La intrarea în sat, s-a oprit el lângă un gard de cărămidă aliniat de-a lungul șoselei.
Poarta acelei îngrădituri, pentru el, era drumul mai scurt spre lăcașul
din care i s-au ridicat stâlpii neamului. Gospodăria nu mai avea semne ale trecutului, dar, ce mai mult conta în mintea venitului, era căldura adiind pe acea frântură de pământ, de nenumărate ori călcată de a lui tată, buni, străbuni si alți bărbați din a lui viță. De când se ținea el minte pășind alături, mereu se oprea și, de nu intra, răscolea cu ochii acel cuib de nescrise taine copilărești.
Venitul a intrat, demult nu călcase pe acolo. În fața casei, o
mătușă a lui, așezată pe un scaun, se bucura de căldura soarelui. L-a
recunoscut. Cercetându-l din cap până-n picioare, i s-a uitat lung în față și a
slobozit o lacrimă.
–De ce plângi, mătușă? Nu ești bucuroasă că mă vezi?
– Bucuroasă, nepoate, da tare mai sameni cu a noștri... Când te văd,
mă apucă doru de dânșii, vreu să las pămîntu, să plec, să rămîn acolo cu dînșii, că-s tare mulți.
– Nu te grăbi, uite ce soare avem afară, grădina-i în floare toată, pe
dealuri câtă iarbă verde…
– Toți spun așa, da la atîția ani trăiți ostenești, te saturi de viață. Îs
bătrînă, urîtă, nu mai simt puterea... Tinerii au treburile lor, n-au cînd mă căra în schinare... copchiii rîd că n-am dinți… Toate au rost pe pămîntu ista. Aștept moartea, da ea aleargă ca nebuna după tineri, nu mă vede.
– N-ai grijă, o să treacă... Da, pâna una-alta, povestește mătale de neamurile noastre. Știu că ne tragem de departe, da aș vrea sa aflu mai mult. Cine a fost primul care a venit încoace, de unde a venit, ce căuta el aici?
– Istoria noastră-i lungă, ai timp s-o asculți?
– Pentru așa ceva ar fi păcat să mă grăbesc. Și apoi, in afară de matale, cine o să ne mai spună cine sântem, de unde provenim...
– Drept spui, nepoții, strănepoții trebuie să știe din care vițe o crescut – s-a pus de acord matușa, cu ochii în scântei. – Păcat că n-am învățat. Dacă știam carte, demult lăsam dealurile și scriam.
– Scriu eu: hârtie, cerneală este, dacă ceva... cumpărăm.
– De s-ar mai cumpăra și vremea, mai mare scumpete ca dînsa pe fața pămîntului nu s-ar găsi – a zis mătușa. A băut o gură de apă, și-a dres glasul și a inceput:
– Încă demult - demult…
Asemenea apelor curgătoare după o iarnă împlinită, alegând calea mai scurtă, amintirile au pornit spre largul cunoașterii.


I

CALEA MOȘILOR

Legenda


Departe de timpuri și meleaguri ale noastre, la capăt de miază-noapte, unde-și iau inceput apele orientale ale faimoasei Mare Nostrum, pe insule mari și mici îsi trăiau traiul mii de muritori. Printre ei se bucura de viață o mulțime de băștinași din familii numeroase, între ele unite prin rudenii milenare. Bărbații se arătau înalți, uscățivi la față, smoliți, mari în talpă, lați în spete. Nu erau pescari, cizmari, hamali, negustori sau cămătari, ci plugari înăscuți, născuti să moară tot plugari. Trăiau din ce le oferea pământul. Solul petros nu era prea generos, dar de foame nu lăsa pe nimeni să moară.
Vremea trecea, neamul creștea, se înmulțea cu noi urmași, între care și un Andreu Donaluki. Era primul in familie, dar nu și ultimul – după el veneau alți frați. Odată bun de plug, a luat el calea brazdei alături de tată-său, care abia aștepta un ajutor, că slugi n-avea, nici nu-și dorea.
Băieții se ridicau: pe părinte-l ajutorau, îl bucurau, îl și îngrijorau. Văzându-i crescînd repede, el tot mai tare rîvnea la pămînt, să-i lărgească haturile, să aibă ce da băieților la timpul cuvenit, să facă față tradiției și cerințelor epocale.

Tinerii au muncit ani de-a rândul pe câmpurile părintești, dar a venit vremea să treacă la ale lor. Andreu era primul de însurat. Părinții s-au apucat să-i caute pereche – după măsura de înstărire, cum cerea și obiceiul.
I-au ales o fată: drăguță, din neam avut, cu pământuri, casă mare, frumoasă… Întâmplarea a fost, că flăcăul deja poseda a lui dragoste, la care nu avea de gând să renunțe nici înaintea lui Dumnezeu.. Neînsemnata contradicție, în scurt timp, a trecut în drama familiei. Părinții, până la urmă, poate că și cedau cuiva, numai nu feciorului mai mare, care trebuia să fie exemplu pentru ceilalți, altfel sărăcea familia. Pricina conflictului se trăgea de la Andronida – fata nedorită, din aristocrați ruinați provenită.
Până la urmă, n-a cedat nici tata, nici feciorul, și nici mai puteau trăi în aceeași casă. Tânărul s-a hotărât să plece departe, să uite de obidă și el, și părinții – în favoarea voinței de a-și trăi veacul cu aleasa.
În ziua plecării, Andreu și-a pus desagul pe spate, a aruncat o ultimă privire frații întristați și a ieșit pe poartă. Urcând delușorul de lângă casă, auzi el un muget jalnic, apoi altul. Încetini mersul, dar nu se opri... Mugetul se repetă: Atunci a fost, când mila a învins supărarea. Tânărul s-a oprit și a aruncat privirea înapoi.
O pereche de bouri în plină putere, gata să răstoarne dealuri, de dânsul îngrijiți, de mici corcoliți... alergau tot ocolul -- coarnele în aer fluturând, pământul sub copite tremurând...
Andreu s-a întors: i-a pupat, i-a mângâiat, i-a lăudat cum știa numai el, și i-a calmat. Animalele lăcrămau... – el stătea buimăcit, neștiind ce să facă. Capul familiei, văzând dintr-o parte cele intâmplate, slobozind din ochii severi câteva lacrimi era gata să renunțe și la datină, numai să-și țină feciorul mai aproape. Era târziu, băiatul avea în el destul orgoliu să nu accepte un compromis întârziat. Să rămână cât de cât îmbunat, și împăcat în sine, tata i-a dat fiului boii inimoși cu căruță cu tot, să-i aibă de folos la un început.

Pășind alături de carul cu fiare, bunuri și grâu la drum lung, Andreu s-a îndepărtat. La capătul satului, opri boii lângă un castel vechi, pe cale de risipire. A strigat. Poarta șubredă s-a deschis vraiște cu scrâșnet trist de rugină, lăsând-o să treca pe frumoasa Andronida. Cavalerul a sărutat-o, a luat-o în brațe cu tot cu sacul ei de moșteniri, a așezat-o cu grijă în car, apoi a urcat alături, i-a mai dat un sărut și a îndemânat boii.
De pe insulă, tinerii au plutit cu corabia spre pământul mare. Pe unde se duceau, le era strâmt și urât. Tot căutând ei un colț a lor, s-au văzut la capătul de răsărit al țării, dar nici acolo nu le-a convenit. Atunci au plecat mai departe, lăsând boii să meargă sub propriile simțuri.
Ocolind munți, trecând păduri, hotare păzite și nepăzite, tinerii au ajuns în țara Moldovei. Părându-le locul prea friguros, ținându-se aproape de malurile unei ape curgătoare, și-au dat drumul în jos, spre căldură. Au mers și au tot mers, până s-a desprins o roată de la car. Andreu s-a uitat – butucul de la osie era mâncat, mai departe nu puteau merge. Nu s-a bucurat, nici s-a întristat, i-a surâs Andronidei, a luat-o în brațe, a coborât-o din car, a sărutat-o, apoi s-a aplecat și i-a rupt flori câmpene.
Nu departe, într-o vălicică ascunsă, se zărea o mînă de căsuțe cu grădini și pământuri lucrate. În rest, hăt în jur păragină, și nu se zărea țipenie. Pîrloagă era și coasta pe care se stricase carul. Se părea că dealurile celea nu avea cine le ara. Andreu s-a dat la un tufar, l-a zmuls cu tot cu rădăcini, a adâncit mâna în gaura rămasă și a scos un pumn de țărână jilavă, neagră ca fundu la ciaun. Uitând de roată, a pus el bourii la plug, să tragă o bazdă pe acea străină coastă de deal. Acolo a și rămas Andreu Donaluki și iubita lui femeie, acolo prins-au la vițe, acolo muguritu-le-au lăstarii.. .


Plugarii

Locul de așezare a veniților din legendă se afla în susul stepei basarabene, numită și Bugeac. Cuprins de țeline bogate, de picior al omului necălcate, ținutul pustia. Creștinii vecini, visînd la așa pămînturi, nu le voiau nici degeaba, că rara populație a stepei trăia tupilată – nu atât din causa turcilor. Enicerilor le venea departe, și Prutul adânc le aținea calea. Tartarii erau, care mai des dădeau tîrcoale. Cînd plugarul se bucura de bunătatea pămîntului muncit, atunci năvăleau ei călări, luau ce doreau, cât doreau, se încărcau... apoi plecau. Mai erau și legați cu vizirii, păzindu-le granițele din partea rușilor.
Marii și tarii Osmani înaintau, se extindeau... sub ei lâncezeau noroade creștine, și altele picau. Și atunci, pornit-au ortodocșii împotriva turcului, să-și sloboadă neamurile balcanice îngenunchiate. O armată rusească, condusă de Petru cel Mare, a pornit spre josul Dunării. La trecerea Prutului, țarul a fost întîlnit cu colac și sare de Dumitrașco Vodă Cantemir -–domnitor al Moldovei, răzvrătit împotriva divanului, cu boierii și oaste de șase mii fideli luptători, între care se putea afla și eroul legendei. Și dacă da, avea tot dreptul, că otomanii demult îi țineau neamul din scurt.
Rușii au perdut bătaia cea mare, turcii fiind mai mulți și tartarii alergîndu-le în ajutor. Țarul s-a retras. Cu el a plecat și Voievodul cu boierii, ca apoi să revină cu armată mai mare… A plecat și parte din oșteni, dar alta a rămas. A rămas și Andreu, că de alfel nu mai lăsa urmași pomeniți în scripturi din nordul Bugeacului.
Primul din neamu legendei a fost un băiat cu numele-i mic necunoscut, înregistrat într-o carte bisericească cu anul de născare 1700. S-ar presupune că anume el ar fi fost fiul veniților de la greci, numit Atanase. El a avut fecior Stefan care, la rândul lui, l-a avut pe Andrei. În 1795, Andrei l-a avut pe Gheorghe.
Acel Gheorghe Donaluki, la 1828, împreună cu nevasta Parascovia și băiat de doi ani, a plecat de la Borogani în jos, în alt sat chemat Rîpești. Ce căuta acolo el, și mulți alți trăitori de Sărata, Ceadâr, Enichioi, Tigheci, Țiganca... tăbărâți peste satul cela întins și case rare? – Pricina toată era o mare moșie cu pămînturi negre situate în jurul întrebatei așezări, puse în vînzare de un proprietar funciar văzut doar în saloane de Sanct-Petersburg.

După cum dovedesc cronici răsăritene, și parte din apusene, crâncena bătălie de la Stănilești, ce împlinise suta de ani la vremea descrisă aici, nicidecum nu legase conflictul între marile imperii. După mai multe războaie ruso-turce desfășurate în sec. XVIII, slavonii au prins la puteri, iar otomanii au slăbit, cedându-le primilor poziții politice, terestre și maritime.
La 1812, ca rezultat a unui război de șase ani, s-a încheiat o mare înțelegere, conform căreia – partea Moldovei dintre rîurile Nistru și Prut trecea la imperiul răsăritean. Astfel a luat naștere noua Basarabie, ce în vederile noilor denmitari se întindea mult mai la nord de ale ei limite arhaice. Noua gubernie a fost luată în samă de înalții miniștri. Noile ucazuri consolidau granițele, autocrația imperială... dar și înlesneau popularea Bugeacului slobozit de sub copitele nesătuilor nogai*, retrași spre ale lor strîmtorate domenii.
Conform unei legi scrise pentru acea vreme, un bărbat venit în Bugeac (de oriunde) primea de la stat cîteva deseatine de părloagă arabilă, fără drept de vînzare în prima generație. Acelaș venetic, cumpărînd cu o rublă jumate deseatina de teren particular, plătea doar 30 de copeici, că restul achita caznaua. Atunci au năvălit plugarii străini. Veneau de peste Nistru, de peste Prut, de după munți... de departe și de aproape.
Tot atunci au pornit a da tărcoale Rîpeștilor oameni înteresați în acaparare de pământ. Erau mulți, dar cernoziom ajungea la toți, mai și rămânea. Satul de două măhale, numite Butuceni și Măcrești, era situat între dealuri cu imașuri și cîmpuri arabile. Una din coline, aflată la răsărit, mult mai înaltă ca altele, se numea Dealu Baimacliei.
Veniții, ca și alți veniți inaintea lor, s-au dat după sat, muncind gliile, săpînd fîntîni, ridicînd scîrte, pereți, livezi,vii... și mulți copii. Satul s-a lungit, s-a lățit, casele i s-au îndesit, populația i s-a mărit, cu noi familii s-a întărit. Între localii îeșiți din butuci, mănăilani, huțani, roibi, roșcani și alte vițe adînci, ba într-un capăt de sat, ba în altul, apăreau negri, bălani, androni, parfeni, malaki... lavruci, starciuci, mocani, luțani... – așezați în două noi mahale: Rusca și Valea Lărgii.
Gheorghe, pricopsit și el cu plug pămînt și animale, s-a apucat de făcut gospodărie în josul satului. Timp de ani, venitul s-a pus pe picioare, și de neam n-a uitat. El și Paraschiva lui au umplut ograda cu urmași. Aparte de feciorul mai mare Gheorghe (adus de la Borogani), i-au făcut pe Sofrone, Axenia, Samson, Vasile, Zaharia, Teodor. De la ei s-a prins a întinde neamul spre mahale, sate învecinate...
Acel Gheorghe adus copil (1826-1892), împreună cu nevastă-sa Maria Petru a dat viață lui Antonie, Andrei, Pavel și Simion. Teodor și Ioana Vasile l-au avut pe Andrei. Zaharia și Anastasia Ioan i-au avut pe… Aici merită de oprit la Vasile (1836-1906), că din toată armata lui de frați, ca rudenie, el a avut cea mai directă atribuție la personajele acestei povestiri.

Vasile, ca și frații săi, creștea înalt, osos, smolit, bărbătos…
Ce-l deosebea de ceilalți, era hapsânia la lucru și o alunică la loc ascuns, provenită din partea moșilor elini. La 16 ani era lung ca și taică-său, dar subțire – încă nu-i venise vremea de arat. Cu plugu lor, mai mare ca a altora, numai un bărbat format cu putere și greutate era în stare să-l ridice, să-l și mînuiască.
La 20 de ani împliniți, Vasile a cumpărat (cu înlesnirea împăratului) șase deseatine de pămînt din marea moșie boierească, o parte a căreia încă se mai vindea. El, ca și alții de veleatu lui, a fost între ultimii săteni ajutorați de cazna, fiindcă în acel an, pe arena de bătaie a marilor puteri s-au petrecut schimbări radicale.

Pacea de la 1812 nu puse capăt tendințelor imperiale. Decenii la rând mocnind în sobele înaltelor cabinete, contradicțiile ruso-turce la mijlocul veacului au adus la războiul din Crimeia. După ani de manevre și crîncene bătălii, pierzînd războiul, Rusia a apelat la pace. La 1856 a fost semnat tratatul de la Paris. Condiții politice impuse țarului includeau și un punct referit la Basarabia. Conform acelui inconvenient abzaț, Bugeacul iar trecea sub dominația Otomană.
Satul Râpești s-a tupilat, ca și altele din jur, de la jumatea Boroganiului în jos. Moșnegi și babe, zi și noapte își făceau cruce la icoane, să le ferească nepoții de neuitatele urgii prădătoare, pe ruși lâudîndu-i în șoapte.
Degeaba lumea s-a speriat. În anul cela doar o singură dată s-au arătat turcii. N-au jefuit, n-au omorât... doar au adăpat caii, au cerut de mîncare și au plecat mai departe. În alt an, iar au trecut, fără să dăuneze, poate mai mult să arate cine erau stăpînii. Tartarii n-au fost văzuți deloc, înfricoșații așa și nu i-au mai cunoscut la față.
La al cincilea an de la rușinoasa retragere a rușilor, turcii au dispărut cu totul. În locul lor au apărut frații de peste Prut: liberi de osmani, uniți cu valahii într-o nouă regie europeană, numită Romînia. La acea unire a fost alipită și parte a sudului basarabean, nordul fiindu-i orînduit de slujitorii țarului.
La 24 de ani, Vasile s-a însurat cu Anastasia Grigore. Pricopsit cu 6 deseatine împărătești, și altele 4 moștenite de la tată-său Gheorghe de Borogani, tânărul și-a ridicat pe Valea Lărgii propria gospodărie. Primul copil a tinerei familii a fost băiatul Andrei, născut în 1871. După el au urmat trei fete, dintre care, doar pe cea mai mică, născută în 1877 și numită Natalia, a păstrat-o înregistată o carte bisericească.

Andrei creștea sănătos, arătos, voinic... cum îi era și neamul. Trăsăturile i se potriveau în mare parte cu ale tatii. Un zîmbet înăscut, ce nu-i dispărea nici în somn, îl făcea blajin, atractiv, împăcat cu sine și toată lumea. Fete mai mari îl mâncau cu ochii, iar cele de sama lui, și mai mici, se rumeneau la obraji văzîndu-l în preajmă. Mai avea el și ceva ascuns, văzut numai de ai casei, cînd încă nu purta pantalon. Era alunica ereditată de la tată-său, cît bobul de mazăre observată pe buca dreaptă. Femei cu ani, zărindu-i-o cînd alerga pe sub masă, se dădeau aproape, o cercetau ca raritate, făcându-i și cruce să n-o deoache. După cum știau ele, acel semn prevestea extindere de neam. Anastasia, superstițioasă și mândră de urmașul norocos, îl păzea ca pe ochii din cap.
La 9 ani, Andrei a fost dat la carte. Tăman atunci în sat se deschise școala începătoare. Băiatul a însușit socotirea, citirea și scrisul. Părinții îl însărcinau cu lucru într-ales, să-i dea importanță intelectuală. La acea vreme, știutorii de carte se numărau pe degete... Om cu școală terminată mergea pe drum cu fruntea ridicată. El în familie ținea cont de acte, documente, citea legi, știri, anunțuri... tot el le și tălmăcea.

La deschiderea școlii din Rîpești, sudul Basarabiei, cedat turcilor două decenii în urmă, iar se afla sub flagul țarului. După războiul din
Crimeia, conflictele imperiale au continuat.
Campania rusă, desfășurată în anii 1877-1878 împotriva Turciei otomane, s-a încununat cu victorii. Ca urmare, la întrunirea de la Berlin, convocată imediat după sfîrșitul acelui scurt război, puterile europene au recunoscut noile frontiere interstatale, independența popoarelor balcanice, inclusiv a regatului Romîn, cît și retrocedarea județelor basarabene Imperiului Rus. Din istorica tradiție – mai just părea, ca întreaga Basarabie să treacă sub coroana regală, epoca dată fiind bazică în formarea națiunilor, dar țarii (ca și regii) nu prea aveau năravul de a ceda cuiva (de bună voie) capete de pămînturi, mai ales cîștigate în bătălii.
Respectînd ucazuri de Peterburg, noua administrație a anulat tributurile osmane și a continuat politica de împroprietărire a Bugeacului, în baza căreia și Andrei (la 20 de ani împliniți) a intrat în posesia a 6 deseatine de teren arabil.
Fiicele lui Vasile și ale Anastasiei s-au măritat și au plecat cu traiul in sate vecine. Căsătorit cu Eugenia Filip din sat, feciorul a rămas la casa părintească, ca unic bărbat moștenitor a familiei. Mezina Natalia, dată după săteanul Toader Iustin Bujeniță, a trecut cu traiul la el. Părinții le-au dat zestre, vaci de lapte, oi, purcei... Feciorului i-au făcut nuntă mare, de i s-a dus vestea peste dealuri.
Căsnicia lui Andrei și a Eugeniei a durat cîțiva ani, fiind întreruptă de subitul deces al ei și a copilelor Hristina și Anastasia, tustrele atacate de boală incurabilă.
Tînărul văduv s-a închis în sine... și n-a mai vrut să știe de altă căsătorie. Anii treceau, tristeța dramei nu-l mai părăsea. Triști îi erau și părinții. Care mai mult se îngrijora, era Vasile. El, mai mult ca oricine, voia măcar un urmaș. Anastasia își compătimea feciorul în tăcere, dar într-o zi s-a luat cu vorba și a ajuns la delicata situație, cu lacrimi în ochi spunîndu-i că tare s-ar fi bucurat măcar de un nepot din partea lui.
La un an de la acea vorbă sufletească, Andrei s-a cununat cu fată din neamul Lavruc. Tînăra, numită Tecla, era o blondă de statură mijlocie, frumoasă, cu pielea albă-albă, părul lung deschis la culoare... blîndă, nu grăbită, măsurată la cuvînt, chibzuită mai mult decît cerea frageda-i tinerețe. Aparte... acea natură feminină era dotată cu o fertilitate de invidiat. În următorii ani i-a umplut curtea socrului cu moștenitori, dar el a văzut numai unul. A decedat Vasile la 70 de ani, satisfăcut, împlinit de viața-i de plugar trăită.
Copiii lui Andrei și ai Teclei au fost șapte: Grigoriță, Ghinița (Eugenia) , Nadea, Vasile, Ion, Dochia și Elena. La gurile de hrănit, Andrei s-a afundat cu totul în brazdă, nu lăsa dealul decât noaptea sau pe ploaie.Tecla ținea casa, masa... și soacra-i era încă tare.

La începutul noului veac, Rusia se afla în prosperare. În avînt era și Basarabia. În satele Bugeacului se ridicau plugarii, ferarii... morarii, își creșteau cefele dughenarii, picau în uitare cămătarii. În rodoșii ani, șiraguri de caruri și căruțe cu grîne trase de boi mari și tari, cai, catîri înhămați perechi, țineau calea spre scladurile* statului. Șerbii pămîntului se vedeau apreciați și onorați. Prețul la cereale era sub strict control, șmecherii nu aveau loc în negoțul cu imperiul. Rubla era rublă, cuvîntul era cuvînt, vara-vară, iarna-iarnă, roada-roadă, bărbatul-bărbat, femeia-femeie… Satele se măreau, dealurile în jur, împărțite vîndute și cumpărate, se lucrau toate, străinii nu mai aveau la ce veni.
În acea vreme de pace (și tihnă prosperă) a avansat și Andrei. A făcut casă nouă, a mai cumpărat pămînt, a mai sădit vie… Fiind om cu carte, politicos, credincios, cîntărit la minte... doi ani la rînd a ocupat postul de starostă în sat.
Grigoriță de mic se trăgea la pămînt. Diminețile se ridica devreme și ieșea înaintea tatălui, să-i deschidă porțile cînd scotea carul. În zile cu soare, nimerea și el pe deal. Alunga cioroi de pe brazde, alerga înaintea boilor... apoi își găsea loc lîngă părinte, călca apăsat alături, tot atingînd capăt de mîner a plugului. ”De-a nostru!..” – își spunea Andrei, urmărind cum îi luceau băiatului ochii în proaspăta negreață.
Băiețașul, nici acasă nu-și găsea locul. Unde puneau cei mari mîna, acolo se băga și el. Lua toporu, hîrlețu, vaca de funie , s-o ducă la adăpat, scotea oile din ocol… Văzîndu-l înfipt la lucru, bunică-sa Anastasia, odată, l-a trimis la păscut bobocii. N-a răbdat pe marginea gîrlei niciun ceas. S-a întors acasă supărat, a rupt varga bucățele și a aruncat-o hăt, dînd semnal că el mai mult cu bobocii nu se duce.”Din aista băiet a să iasă bărbat ca tat-so, și ca bunel-so” – s-a prins bunică-sa, văzîndu-l înciudat și înjosit. I-a povestit cazul Teclei. Au rîs amândouă... cu păsări, pe primogen, nu l-au mai încurcat.
Auzind istoria, capul familiei s-a pus pe gînduri. De deal, feciorul încă era fraged, de păscut bobocii se arăta prea copt, da de-l ocupat cu ceva trebuia – să nu piardă de mititel interesul față de gospodărire. L-a însărcinat să aibă grijă de viței, să nu le lipsească hrană, apă și atenție. Asta băiatului i-a venit pe plac. Ce nu le făcea?.. Ce nu le dădea el vietăților celea de patru labe?.. – Toată ziua le căra verdeață proaspătă din grădină, apă numai de fîntînă. Îi alinta cu țărîțe, zahăr, lapte din pivniță scos pe de ascuns; se cățăra în vîrfuri de pomi... Nici surorile nu aveau parte de atîtea cireșe, cîte îndopau din măna lui alintatele juvine.

Într-o zi, Tecla a adus acasa un nepot al ei: băiețel mărunt slăbuț, cu niște ochi mari scăpărători alergînd fără încetineală colțurile podului. Rămas fără mamă, copilul a fost luat în grija mătușii, să trăiască împreună cu veri și verișoare. Puștiul, chemat Vasilică, nu era ca alții de sama lui. Nu stătea locului o clipă: sărea, se trîntea la podea, se tupila, se tîra pe brînci, pe spate, pe o coastă, pe alta... Copiii din familie stăteau numai cu dînsul, îl apucau de mîini, de picioare... Necazul era că el nu prea se lăsa atins – încleșta barba, strîngea pumnii, striga, se îndîrjea... se și bătea. Unul Grigoriță avea trecere la el. Îl punea după ceafă și-l căra in toată ograda, în grădină, in ocol, îl scotea și la drum, îl urca și-n pod. Odată, era gata să-l suie și pe casă... nu-i ajungeau mîini șă se agațe de creastă. O săptămînă întreagă l-a arătat în mahale, să vadă și ele de care neam avea el.
Vremea înainta, pentru cine zbura, pentru cine abia se mișca, fiind vorba și de Grigoriță, care nu mai avea râbdare să crească mare. În favoarea nesupusei grabe, în următorii ani băiatul s-a aruncat în sus tare, a prins la mușchi, s-a schimbat la mers, la chip și la cătătură. S-a făcut serios la privire, din zîmbetu-i copilăresc n-a rămas decât o urmă abia observată pe fața maturizată. Tată-său prindea la putere, cînd îl vedea înălțat și încă nu până la urmă.
Odată, după ploaie lungă de toamnă, urmată de zile cu soare, o postată de pămînt (pe toloacă) s-a cerut răsturnată. Andrei a înjugat boii, a ridicat cu fecioru plugul în car și împeună au plecat la arat. Pe deal, când să coboare plugul, pe părinte l-a apucat o junghietură într-o coastă, că nu putea nici răsufla. S-a lăsat pe vine și a stat așa, dar durerea nu-i trecea. Acela, junghi nu era, trebuia de plecat acasă. În loc să întoarcă boii, Grigoriță a luat plugul în brațe și l-a dat jos, dintr-o singură săltare. Taică-său n-a zis nimic, doar s-a suit în car, s-a întins pe o parte, să vadă ce se întâmplă mai departe.
Băiatul a desprins oiștea de la car, cu tot cu boii înjugați, și a prins plugul de ea. Apoi a răsuflecat mînecele, și-a făcut cruce, a scuipat în palme, le-a lăsat să-i cadă ușor pe mînerele plugului și a îndemnat ajutorii – cu o șoaptă cunoscută numai de el și ei. Boii s-au urnit. Plugul greu, apăsat și de greutatea plugarului, s-a înfipt ușor cu tăișul și s-a dus adînc în pămînt. O fâșie neagră îngustă a despărțit marginea drumului de cîmpul de bătae. Dupa prima roată a pornit a doua, apoi a treia, și tot așa… Andrei se uita din car și-și rîdea sub nări. Se uitau la Grigore și oameni de la drum, însă el nu vedea pe nimeni. Pe la mijlocul ogorului, plugarul a oprit animalele, a slobozit mînerele, s-a lăsat pe genunchi, a luat din brazdă țărînă puhavă (cît îi încăpu în palme), a mirosit-o, a strîns-o la piept și apoi a aruncat-o în aer cu toată puterea. Îngenunchiatul nu era deloc nebun, ci doar un nou serv a hrănitorului pămînt. Era un început de secol, în care munca pe propriul ogor făcea omul văzut, onorat, mîndru de sine și de ale sale înfăptuiri.
Cu aratul, munca pe deal nu se termina. Pămîntul întors se cerea și boronit, semănat, păzit de buruiene... Numai iarna cu omătul mare îi dădea răgaz plugarului, dar nici atunci nu dormita prea mult la cald. Mereu își găsea ceva de lucru pe afară. Ba îndepărta troiene de pereții casei, ba despica lemne de foc, un capăt de gard dregea, o scîndură la poartă schimba, ba murături și vin din butoaie gusta... Apoi, și animalele trebuiau hrănite, adăpate, îngrijite, poate și ceva răsfățate, că mîncarea în casă din pod nu pica, ca mura-n gură nu cădea.
Pe cînd slugarii pămîntului își căutau de treburi, in apus au pornit bubuituri. S-a început războiul întâi mondial, în care Basarabia lupta de partea țarului. Valul mobilizării a atins și satul. Andrei, la anii lui, nu mai servea ca bun de soldat, iar feciorul mai mare încă era băiețandru. Carne de tun și fără ei a fost adunată destulă. Vagoane de recruți, între care și tineri din sat, luau calea asfințitului. Bărbați din mahale au rămas pe cîmpul de bătaie, iar din cei întorsi rar care a mai ținum coarnele plugului.
Spre sfîrșitul războiul au pornit alte belele, mai demult mocnind sub izbînzile imperiale. Se auzea că la Petrograd soldații și marinarii au răsturnat țarul și au luat puterea. Mai târziu, o altă mare revoltă, numită socialistă, inițiată cu o tragere de tun în același Petrograd, a răsunat peste mări și oceane, chemînd lumile sărace la reîmpărțire.
De ecourile Aurorei* a fost atinsă și smerita Basarabie, deși proletarii nu-i erau atât de numeroși ca să răstoarne munți, iar țăranii de mijloc nu vroiau trăsnete. Neavuții și golanii murmurau, se șopteau, ba și strigau, tot aruncînd ochii hulpavi la avuțiile altora.
Bogat în pămînturi roditoare, satul Rîpești totuși avea săraci, avea și amărâți de soartă, nu așa de mulți și înrăiți ca să se revolte împotriva celor avuți.Cel puțin așa se părea la început, când abia se făcea simțită arșița luptei de clasă. Moșierii, numărați pe degete, puși pe gânduri aruncau priviri spre apus, deși nu credeau că golănimea era în stare să-i doboare pe cei mari și tari. Oamenii gospodari, lucrându-și deseatinele cu propriile putințe, nu se simțeau vinovați sau îndatorați, dar le convenea mai mult înțelegerea decît bătaia.
Rusia slăbită de război, hărțuită de proletari și armate străine, la cîteva luni de revoluție și-a retras fidelele batalioane în interior, să facă față crescîndelor cofruntări civile. Regiunile-i limitrofe n-au rămas mult în voie, îndată s-au găsit la ele stăpîni din vecinii mai ponderoși.
România, tînjind după Basarabia încă de la naștere, n-a ratat momentul. Tot atunci forțelei-i militare au trecut Prutul și s-au întărit pe malul drept al Nistrului, prin asta îngrădind o cale a expansiunii bolșevice. Profitînd de protecția regală, proprietarii latifundiari, capitaliștii începători, țăranii înstăriți și cei de mijloc iar au prins la curaj.
Deasupra primăriei sătești s-a schimbat steagul. Trimisul de la județ a adus cu el teancuri de hîrtii. La adunările de pe medean se dădeau citirii noile directive legislative. Cînd s-a ajuns la impuneri statale, regionale și locale, sătenii (alintați de scutirile țarului) au dat din nas cu frunțile încrețite, dar n-aveau încotro. Erau gata să plătească, numai să trăiască în pace. La fel gîndea și Andrei, deși în noua administrare nu-i plăceau multe, aparte de biruri. S-au schimbat banii, prețurile, pe la scladuri de cerale se învârteau tot felul de tipi cu pălării boierești, bastoane și ochi lucioși de care înainte nu se știa. Din fire fiind părtaș a cunoașterii, aparte de dictările marilor puteri, el avea propriile vederi. Vorbea, scria, citea și românește, și rusește. Studia cărți, gazete... îi plăcea să discute veștile lumii. În nopțile de iarnă, cu un om mintios lîngă el, și un ulcior de vin pe masă, ajungea să răscolească întrebări serioase, punând la îndoieli pînă și prescrisa facere a lumii (fiind din neam credincios). Poate din acele considerente, una din ambițiile lui vitale era să-și vadă odraslele învățate nu mai puțin ca el, și pentru asta nu cruța nimic.

Copiii lui Andrei și a Teclei, toți au stat pe băncile școlii. Cei mai mari nu prea s-au tras la învățătură, în schimb feciorul Vasile a absolvit seminarul teologic. Bune rezultate au obținut și Eudochia cu Ilenuța. Bucuros de carte s-a dovedit a fi și verișorul Vasilică, la vremea lui de abecedar.
Băiatul cela era nespus de ager și dezghețat, cu ochii străpungea nu numai tabla de scris din fața clasei, dar și zidirea pe care acea tablă atîrna. La lecții, la orice sunet de peste perete, Vasilică, ascuțind o singură ureche, prindea glasuri și semnale neauzite de nimeni în clasă. La memorie nu era alțul ca el în toată școala. Tabla mulțirii o știa pe de rost, cînd băieți de sama lui încă nu pricepeau cît faceau împreunate degetele de la mîini și picioare. Învățătorul, cam trecut cu anii, mereu se adresa la el, să-i amintească unde-i erau ochelarii, unde lăsase arătătorul...
La o lună de învățătură, Vasilică pleca la școală pe un drum și se întorcea pe altul, fără să știe cineva – din care parte să fie așteptat. Tot ținînd marginea rîpii, ariștantu*, că alt cuvînt nu i se potrivea, reviza grădinile din cale, de-a lungu și de-a curmezișu. Aci un măr, o pearjă neagră, colo o prăsadă, o poamă albă... acasă se întorcea mai sătul decît pleca. Fructe n-avea el în livadă la moș-so Andrii?.. Pricina hoinăriei mereu se regăsea în plăcerile lui neordinare, neștiute nici măcar de Grigoriță, care-i era mai marele. De fapt, micul delict era nimica toată, altul a fost motivul de neliniște a mătușii Tecla.
De la o habă de timp, nepotul venea acasă cu buzunare pline de fleacuri găsite pe drum. Văzîndu-l împărțind la veri și verișoare chițibușuri aduse, la început femeia se bucura, că era bun la suflet și trăgea la gospodărie. Pe urmă s-a prins ea, că nu puteau fi găsite atîtea jucării așa des, chiar de erau niște nimicuri. În afară de asta, s-au suflat vorbe în sat – cum că nepoțelul ei avea clei la mînă, că pe unde trecea, neapărat șparlea ceva. Bărbatul, auzind asta, s-a supărat rău, dar nu s-a încumetat să ia varga. Băiatul nu era al lui, chiar dacă-l creștea ca pe fecior. În schimb, l-a ocărât așa de tare, că bietul infractor, de rușine ce-i era, nu i s-a uitat în ochi o săptămînă.
Norocul lui Vasilică s-a terminat, dar mai bine îi pierea năravul. Pe Grigoriță apucăturile hoțești nu-l încîntau deloc. O dată, a dat el de un loc a vărului, plin cu lucruri șterpelite. I-a tras un toc de bătaie, că lăcrămau și nuielele de la pîrlaz, dar tot degeaba...
Când haiducelul mai crescu, porni la păscut oițe cu vărul Ionel. Cum numai s-apropia el cu turma de una străină, două-trei mioare singurele treceau de partea lui. Animalele ”rătăcite” nu serveau la nimic, că seara venea stăpînul căscat de le lua acasă, dar nu asta conta. Important era farmecul manevrei, plăcerea ciobănașului de a se simți tare în ilicita-i măiestrie.
După schimbarea puterii în Basarabia au trecut ani. Andrei cu Tecla și Anastasia s-au văzut cu o casă de băieți și fete mari. Grigoriță s-a făcut un tot-bărbat – nalt, vînos, puternic și vînjos. Avea fața lungă, surâzândă, nasul mare subțire gârbovit, barba lată alungita cu curaj înainte; gene negre, sprîncene negre, părul în cap negru lucios; ochi negri (ba veseli, ba serioși), pătrunzători, duși înăuntru sub arcada înaltă a frunții... Restul nu mai conta, era deajuns și de rămas, ca bunică-sa Anastasia să vadă în el chipul răposatului bărbat.

S-a însurat Grigoriță сu fată de pe Valea Lărgii, din oameni avuți, chibzuiți... Aleasa Lucheria provenea din neam de străini înstăriți, pe timpurile fanarioților stabiliți în vechea Moldovă. Încă demult, cineva din urmașii lor trecuse Prutul și se oprise cu traiul în sudul Basarabiei, amestecându-se printre alți veniți.
Tatăl ei (Simion Androni) era lemnar, ferar... și inventator, la culme pasionat de construcții civile. Anume el, și nu altul, dirijase ridicarea podului Fălciu – lucrare de mare răspundere inovatoare în acei ani. Mama Lucheriei era din familia Starciuc, provenită din slavoni veniți, asimilată și amestecată cu alte nații. .
Tinerii s-au bucurat de nuntă mare, bogată... Trei zile a cîntat muzica în ogradă la Andrii Donaluki.
Flăcăi robuști, voioși, hazlii...
din strâns încinși cu brâuri purpurii,
drepți, capul sus, întinși ca struna,
flori la urechi și pene-n pălării,
toți în cămăși de in, una ca una,
toți încălțați în cizme lustruite,
plugari ereditari... și nu mai snt cuvinte
în curte așteptau, maieștrii să le cînte,
după întristata scripcă – o polcă mai ferbinte.
Erau și mândre fete mari, stând la taifas grămadă,
purtând mărgele și cercei, de la bunici din ladă,
tragând spre fii de gospodari, pe ascuns câte-o ocheadă,
sperând în mintea cu erori că nimeni n-o să vadă
unde opri privirea lor, să nu provoace sfadă
în toiul cântului de dor, ce se sfârși de-o dată.
Muzica încetă doar cât s-ar spune o șoaptă,
cât mîndrul dirijor ar bea un vas de apă.
Când după poartă se văzu un delegat călare
trompeta răsună cu glas de sărbătoare,
iar după ea – și alte voci instrumentale,
la joc tot ătrăgând cu note îmbietoare
sfiosul tineret la început de a nunții cale.
Curajul, în mulțime apărut din întâmplare,
a împins să facă roata holteii din mahale,
iar după ei – și alții, veniți din depărtare,
intrând cu tot cu fete în cercul tot mai mare.
Ținându-se de mâini făr-de scăpare,
feciori, fecioare învârteau fără incetare
hore grăbite, sârbe repezite și bătute rare,
de se fărma, gemând, pămîntul sub picioare.
Vorncii înnegriți de soare, umerii săltând
cu panglici puse-n cruce pe spinare,
cu ochi aprinși, cu fruntea în sudoare,
tot șuierând, strigând și chiuind,
băteau ciubotă în ciubotă cu înfocare,
din a lui gând trezind scripcarul la cântare.
Apoi, când lăutarii răsuflau cu ușurare,
Vornicii puneau mâna pe ulcioare
și s-apucau să toarne în pahare
vinul rubiniu, vioi și tare,
proaspăt scos din beciul socrului cel mare.
Iar gospodinele, cu capul în basmale,
brodate-n floare care mai de care,
la brâu cu șorțuri albe, cu petale,
cărau tăvăli*, ceaune cu mâncare,
umpleau cuptoare cu cărtoafe și sarmale...

La nuntă s-a adunat atâta lume, că mai să nu încapă toată la masa mare. Aparte de neamuri și lăturași din sat, au venit rude apropiate din sate învecinate, și altele, mai îndepărtate: Moși, mătușe, veri drepți, verișoare a mirelui, și de a miresei. Grădina era plină cu cai, catări, șarete...


Ghinița, fiica mai mare a lui Andrei și a Teclei, s-a măritat cu Toader Cabac din Tătărășeni – sat mic, situat la două dealuri de baștină. Într-o sâmbătă de toamnă a venit după ea mirele cu căruțe și o ceată de vornicei călare. Iar a răsunat muzica în ogradă. S-a jucat zestrea. Flăcăi chiuitori, sărind cu ritm în vârful cizmelor, săltau în mâini covoare, perne, lăicere și iorgane; farfurii, căldări, ceaune, oale și ulcioare...
Apoi oamenii s-au așezat la mese. După ce rudele și sătenii și-au luat rămas bun de la mireasă, un șirag de căruțe a pornit la drum cu inventarul tinerilor, cu rațe vii, gâște cu gânsac leșesc, cucoși, găini, purcei...
Alte căruțe duceau socrii mici cu apropiații lor, așteptați la nunta mare în satul mirelui. În coada cortegiului nupțial pășea ușurel și Vasilică Zvârleanu, mânând cu grijă un cârduleț de cârlane donate. Alături călca apăsat văru-său Ionel, frate a miresei, cu răbdare trăgând după el o vițică înțărcată, noii familii de socrul mic juruită.

Nadea (a doua fată) a fost dată după Mihăluță Rusu de la Flămînda, o mahală vestită de la Gotești – sat mare și arătos,învecinat cu ale Prutului stufoase maluri.
Apoi Ionel s-a însurat cu o dragă Ilenuță de Iepureni, iar Vasile – cu o frumoasă rusoaică de Cociulia.



Anii treizeci decurgeau în liniște. Andrei nu se mai ținea de plug ca înainte, trebăluia mai mult pe lângă gospodărie. La sărbători îl împresurau nepoții de departe, și de aproape.
Grigoriță cu Lucheria aveau o fată și doi băieți. Trecuseră de pe Valea Lărgii într-o casă de lângă Rusca, situată mai aproape de Toloacă – dealul dinspre asfințit a satului, pe care își aveau ogoarele. La vremea ceia, familia avea 40 deseatine de pământ negru, imașuri, bucată mare de pădure, două case cu gospodării și ferărie cu dugheană.
Anastasia, împânzită de ani, nu mai avea puterea de altă dată, dar era sănătoasă și în toată mintea. Ziua ieșea afară, dădea o roată în jurul gospodăriei, se mai uita la păsări, la animale, mai zmulgea o buruiană din grădină, apoi își găsea loc la soare și se uita după strănepoți. Ținea tare la Finica, fata Lucheriei, îi și sămăna. Serile de iarnă, când se îndemnau femeile și fetele mari la tors lăna, Anastasia povestea istorii curioase de pe vremuri. Finica era ochi și urechi, mai și întreba... La 6 ani ai ei vroia să știe de neamuri mai mult ca maturii.
A plecat bătrâna la 91 de ani, fără chinuri, stând la pat doar câteva zile, ajungând să-i țină strănepoata lumânarea.
Cu anii, Andrei tot mai rar se arăta pe deal, dar imașurile încă le colinda, coasa încă o mai învârtea, pădurea încă o mai controla. El aduna fânețe, el se ocupa de lemne, el ținea și gospodăria, că Grigoriță era omul pământului.
Nepoții, cum prindeau la picioare, în casă nu mai stăteau. Alergau ograda și grădina cât era ziulica de mare, ținându-se după Finica, care avea mai multe apucături de căpriță decât de fetiță. Se băgau la animale, trăgeau de coadă, de uger ... ca apoi să iasă printre copite cu genunchii în baligă. Se cățărau în pomi, alunecau pe crengi, cădeau jos, iar se suiau. Săreau toți boroscaii de pe marginea râpii, se dădeau de-a berbeleacu, până-n cap plini de scai, curnuți, tot felu de ghimpuri, buruieni... Mâncau toate verzăturile... apoi se ascundeau după tufari, cu pantalonii în vine. Se hârjoneau toată ziua, se băteau cu mahalagii, și între ei, dar nimeni nu auzea un scâncet, o jalobă. Buneii cu bunicile le spuneau povești, le cumpărau covrigi, bomboane pe la sărbători, iar la sfântu Vasile (dacă nepoții îi urau, îi sămănau) le dădeau și bani. Mama-i spăla, îi hrănea... mătușile-i învățau a număra, a socoti, le povesteau de-a istorii...
Grigoriță era cu dealul. Pleca când se lumina, se întorcea când se înnopta. De se întâmpla să vină acasă mai devreme, și se arăta el în duhuri bune, intra în mintea copiilor. Îi lua în mâini, îi urca după cap, îi arunca în sus, îi prindea, fugea de ei, zâdărându-i să alerge din urma. Cât de lung era, se cățăra cu ei în vârful copacilor, se suia pe scârta de pae... Iernile se afunda cu dânșii în troiene, le învârtea babe de omăt, le făcea cu tapaligele lui pârtii în toată grădina... Ei se opinteau din toate puterile și se crăcănau cât nu-i țineau pantalonii, numai s- ajungă să-i calce pe urme...
Dacă ceva cu munca mergea nu cum trebuia, umbla Grigoriță posac toată ziua. Ferească Domnu, să-l mai fi năpădit cineva cu alte belele... Atunci, nici copiii nu se apropiau de dânsul, în afară de draga-i Finicuță, care știa să-l miluiască, să-l asculte, să-i vorbească... să-l și ogoiască.