Cred că am băut. Cum se numește drogul ăsta că mai vreau. Mă simt atât de fericit, atât de bine când mă gândesc la ea. Am un zâmbet imens pe față, am un gând continuu cu ea. Știu că doar visez și că proiectez sentimente ideale într-o relație desprinsă din cărți interzise. Ea este un mic înger cu aripi albe și corp de drăcușor. S-a instalat fără voia ei în mintea mea și acum sparge și trântește toată mobila pe acolo. Habar nu am de ce este așa. În adolescență aș fi numit sentimentul ăsta “iubire”, pentru că nu am explicații pentru el. Și acum pot să îl numesc la fel, dar știu cu siguranță că ea nu mă place, că ea vorbește cu mine pentru a descoperi “ceva”, nu știu ce. Sau doar pentru socializare, sau poate doar de curiozitate de drăcușor. E curioasă să vadă ce se poate întâmpla cu mine. Îi place să vadă cum mă macin, cum mă chinui să o răsfăț, cum mă zbat pe uscat să îi spun ce simt cu adevărat. Și oare ce simt cu adevărat? Eu știu decât atât: când îi aud vocea mă face să simt nori albi și pufoși care îmi ating mintea. Sunt fericit aproape de nirvana. Când mă gândesc la ea, și Dumnezeule, cât de mult mă gândesc la ea, buzele mele se întind într-o poziție ciudată pe care nici eu nu o mai înțeleg, și toți cei care mă privesc cred că am văzut ceva amuzant, ceva care să mă facă să am zâmbetul acela tâmp pe față. Când mă gândesc la ea, sunt extaziat de ziua de mâine, deși ziua de mâine o să o umplu cu alte vise alături de ea. Nu pot să îmi imaginez cum arată dezbrăcată, pentru că nu mă lasă. Nu pot să fac dragoste cu ea în visele mele obscene, deși încerc, deși mă chinui, pentru că nu mă lasă. Nu pot să trec nici o barieră din cele pe care ea le ridică. E mică, e nebunatică, e dracușorul pe care l-aș “ciufuli” în pat, dar pe care nu reușesc să-l prind, pentru că nu mă lasă. De obicei nu cer voie să aduc un chip atât de frumos în visele mele nebune, pasionale și pline de rotunjimi, dar pe ea nu o pot duce acolo, pentru că vreau să o respect de la început, să îi respect dorințele până îmi dă voie, până vine singură acolo fără haine și îmi zice: acum iubitul meu, acum ai voie!
Și oare de ce zâmbesc? De ce mă simt atât de bine când gândul meu știe că mâine pot iar să o aud, pot iar să o văd, pe colțuri și în colțuri, așa cum mi se arată singură? De ce inima mea își dorește să îi vadă ochii plini de cer senin? Nimic nu pot explica acum. Acum zâmbesc, și zâmbesc, și iar zâmbesc. Și zâmbetul se întinde în piept, și apoi se întinde în vise. Și ea nu mă lasă!

Și oare de ce zâmbesc? De ce mă simt atât de bine când gândul meu știe că mâine pot iar să o aud, pot iar să o văd, pe colțuri și în colțuri, așa cum mi se arată singură? De ce inima mea își dorește să îi vadă ochii plini de cer senin? Nimic nu pot explica acum. Acum zâmbesc, și zâmbesc, și iar zâmbesc. Și zâmbetul se intinde în piept, și apoi se întinde în vise. Și ea nu mă lasă!