agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2022-11-21 | |
Se arată dimineața stingheră printre pleoapele mele. Azi este ziua în care te voi vedea, voi fi cu tine, voi privii fără sfârșit în ochii tăi. Drumul pare atât de lung. Mă simt ca și cum aș lupta cu forțele naturii. Norii s-au spart și amenință puternic, cu ploaie fără normă și udeală nemăsurată. Se aud anunțuri de furtună. O ceață puternică apare pe drum. E ca și cum cineva se împotrivea împreună cu toată natura, să nu ajung la tine. De ce oare? Până acum părea că totul este exact cum îmi dorisem și acum, atâtea împotriviri. Nu! Nimeni nu se împotrivește. Nu sunt semne. Sunt teste să vadă cât de hotărât sunt, sunt ziduri pentru care trebuie să muncesc să le trec. Nimic nu mă poate opri!
Drumul pare atât de lung! Nu pot să mă grăbesc pentru că vreau să ajung acolo… Nu pot să ajung mai repede pentru că trebuie să ajung. Ploaia asta nebună și insuportabilă mă face să nu mai văd nimic. Fiecare secundă e grea, dar zâmbetul mă duce mai departe. Ea mă face să zâmbesc și să simt fericirea. Ea mă face să simt că trăiesc. Am ajuns. Capul ei frumos se arată din mașină. Mă simt stingher de parcă am trei picioare și trei mâini. Mă mișc cu respect și bătăi de inimă puternice. Se simte în mâini și în piept. Totul este pulsând și bine. Am luat-o în brațe să o simt, poate aud inima cum îi bate, poate simt dacă și ea are pulsul atât de mare ca mine, poate îi simt parfumul. Am realizat atunci că țin în brațe fericirea mea. Știam că totul va începe cu mici pauze de incomoditate ascunsă, cu mici priviri care cercetează, cu ocheade pe ascuns. A scos o țigare electronică. Îmi plănuisem momentul în minte. Vroiam să îi simt gustul buzelor ei prin orice fel, în orice chip. Să o degust ca pe un vin bun. I-am cerut să fumez și eu de la ea, pentru a încerca, să zicem. Am așteptat ca țigarea să îi atingă buzele, și apoi, lacom, am încercat și eu. Era umezeala de pe buzele ei care se lipeau de buzele mele. Gândeam …“Prima noastră atingere de buze se întâmplă deja. Îi simt deja gustul buzelor. E doar pentru mine. Ea nu îmi știe șiretricurile, dar le bănuiește.” Zâmbeam de copilariile mele. O priveam și vorbeam, deși filmul meu se oprea de multe ori fără cuvinte în ochii ei. Mă simt adoleșcent! Mă simt ca atunci când descoperi primul sentiment plăcut al vieții. Am discutat cu Ea, cu ochii ei, cu mintea ei. Ea nu s-a deschis complet, nu strălucea cu adevărat, cu inima și sufletul, așa cum aș fi dorit. Insistam, poate prea mult, fără să vreau, să aflu ce simte. Se ascundea și ascundea. Vedeam acele mici licăriri, acele mici emoții. Aveam tresăriri de bucurie când zâmbetul ei stătea acolo, mai mult, pe chipul ei superb. Era tot ce îmi doream. Am început să ating degetele ei. Purta inelul meu pe cealaltă mână. De ce oare? Nu îmi băteam capul dacă este sau nu un semn. “Trăiesc momentul”, mi-am zis. Mâinile ei era incredibil de frumoase, ca niște bucățele de marmură pură care au prins viață și ascund căldură și plăcere. Le atingeam, calm, fericit, savuram fiecare por al pielii ei. Dacă ar putea oare simții ființa mea prin acele atingeri? Dacă ar putea oare descoperii lumile ascunse sub fiecare atingere, în sus, și, în jos peste degetele ei, atunci ar fi tremurândă și lipită în coastele mele o viață. Avea tatuaj pe picior, un scarabeu colorat. Blugii erau rupți exact acolo, ca o invitație deschisă pentru a fi atins. Am atins carapacea lui cu toate degetele. Era atât de fin piciorul ei. Creierul meu simțea diferit cu fiecare dintre degete. Nu mă săturam și aș fi dorit atât de mult să pun sărutul meu acolo, să simt și cu buzele acea pictură făcută pe trupul ei. Am ezitat, dar nu m-am putut abține să nu îi sărut fiecare deget. Mai ales cel cu inelul meu, să îi pun sigiliul fericirii pe el. Zâmbeam, fericit și uimit. Aș fi vrut să o sărut acolo pe loc, să aflu cât de dulci sunt acele buze. Nu! Trebuia să aștept, trebuia să o simt, trebuia să văd dacă mă dorește cu adevărat. Nimic nu putea opri nenorocitul de Timp. Nimic nu putea îngheța locul și timpul. Trebuia să mă bucur de tot și blestemam printre dinți că nu pot face nimic. Am făcut poze, să ne bucurăm de acele clipe și mai târziu. Era un început, o mică amprentă din lupta mea cu timpul. Doamne cât de frumoasă era! Nasuc mic și fin, cu cercel în el, păr blond diafan, cu aromă de mătase la atingere, ochi albaștri ca cerul în cea mai frumoasă zi a anului. Era o creație divină care aștepta să fie adorată. Ah! Ce greșeală! Dacă află ce simt? Dacă află ce gândesc? Se va urca pe piedestalul pe care i l-am creat și se va îndepărta? Sau, poate, nu contează. Poate simte ceva din ce simt și eu și mă va ridica lângă ea. Cine știe? Atunci fericirea ar fi supremă. Am plecat spre mașină. Avea acolo, un cadou pentru mine. Mă făcea să mă simt al ei. Erau doua tablouri, desenate de ea, cu mâinile acelea care eu le adoram numai când le vedeam. Îmi imaginam cum mâinile au dansat ca două mici fantome, cu pensula, și au atins cu magia lor și vopseaua totul de la zero, până la acele rezultate, doar pentru mine. Era o mică parte din ea și din sufletul ei acolo, și eu le primeam. Pe spatele unuia din tablouri scria “Fly me to the moon!”. Era un avion mic desenat pentru visele mele. Ah! Cât îmi doream să fiu al ei, și Ea a mea! Atunci, am simțit că este momentul, clipa aceea în care pot să o sărut, să îi arăt cât de fericit sunt că este cu mine. Am întâlnit două buze moi, mult mai dulci decât îmi puteam imagina. Era acolo, cu mine. Eram într-un sărut primar, cu aerul din noi combinându-se într-o respirație comună. Sângele meu respira aerul ei, corpul meu trăia doar din respirație ei. Nu puteam să mă satur. Aș fi rămas acolo, aș fi sărutat și buza de jos, și buza de sus, și gâtul, și părul ei, doar să o simt fericită. Timpul a zburat! Nu puteam să o rețin mai mult, dar deodată, când am privit-o, o umbră gri de gânduri și seriozitate s-au abătut peste chipul ei, care până atunci fusese fericit. Am plecat pentru o mică plimbare. Mâinile mele alergau să o ia de mână. Am crezut că am greșit, sau poate chiar am greșit, dar unde? Sărutul nu a fost bun? Avea alte așteptări? Nu știu. Am încercat să aflu. A spus o explicație, greu de înțeles, greu de spus. Lumea părea prăbușită. Dar NU!, Ea este Unica mea dorință! Fericirea mea alături de mine e visul meu. Secunde treceau, eu cu fericirea strânsă de gheara îndoielii, cu zâmbetul timid care mijea pe fața mea. Fusese fericită până la sărut. Fusesem fericit pâna la sărut, acum era în al nouălea cer. Mă uitam la ea și mă durea ceva. De ce este tristă așa. Ce am făcut greșit? Mi-a spus că nu îi place să se sărute în public. Explicație neînțeleasă de mine, dar nu pot și altfel. Eu simțeam nevoia sa strig de fericire din tot sufletul care mai rămăsese în mine, dar ca întotdeauna, ceva îmi umbrea clipa. Pașii noștrii erau sincronizați o clipă, dreptul odată, stângul odată. Lumea părea atât de pustie în jur. Nu auzeam pe nimeni și nimic. Eram doar eu și ea. Lumea era a noastră, sau poate doar eu trăiam în ea. Sufletul meu stătea ca un copil supărat așezat în colțul întunecat al camerei în așteptare unei explicații. Cu fiecare secundă care trecea teama mă apăsa mai rău. De ce s-a întristat? Pașii noștri puneau urme pe apa pe care nu o văzusem. Eu zburam de fericire, ea era lângă mine. Mersul se schimbase acum un pic, Parcă eram legați de picioarele de interior, parcă participam la un concurs cu picioarele legate cu sfoară. Ne-am întors să mai bem un ceai. Nu știu de ce tot fumam amândoi. Timpul trecea, noi eram anesteziati de fum. Uitasem treptat reacția ei pe care nu o înțelegeam. Nu se poate să găsesc iar iubire imposibilă. Refuz să cred că îmi este scris asta pe viață. Era vârsta? Era o luptă pe care eu o ignoram, dar în lupta asta trebuia să o am pe Ea, ca aliat. Ea îmi dădea aripile și tot ea mi le lua, dar fără ea sigur pierdeam. Am atins iar mâinile. Ochii mei ar fi vrut să rămână lipiți de ea, de părul ei, de degetele ei. Îi cerusem un fir de păr ca să îi fac o vrajă. Nu s-a împotrivit. Nu doream să îi fac nici o vrajă. Am pus o dorință pe o stea căzătoare și simțeam că e de ajuns. Am să îi cer totuși un fir de păr într-o zi, poate îl fac pandantiv să îl pun la gât, să o am lipită de pieptul meu tot timpul. Ne cunoșteam pas cu pas. Se depășise o barieră. Aș fi vrut ca sărutul meu să o fi făcut să mă iubească și asta să o sperie așa. Aș fi vrut să nu fie nevoie de explicații. Aș fi vrut ca sufletul ei să simtă la fel ca mine. Am mers la mașină împreună. Nu credeam că voi mai ține de mână pe cineva așa cu drag. Mânuța ei se lipea de palma mea. Dacă o strâng acum intermitent de trei ori și îi spun că asta va fi semnul nostru ascuns prin care îi spun că o iubesc, oare ce ar zice? Nu am ajuns acolo, se va speria. Nu am ajuns nicăieri pentru că toate trebuie să vină la timpul lor. Atunci aș putea să îi spun că semnul este pentru atunci când sunt fericit. Da, așa e mai bine. Am ajuns la mașină. Îmi doream să o sărut atât de mult încât am uitat de explicația ei despre sărutul în public. Am sărutat buzele cu poftă, am strâns capul ei scump în mâinile mele. Părul ei se răvășise peste mâinile mele. Fiecare fir îmi îmbrățișa degetele și parcă le șopteau să nu mai plece. Buzele ei se umeziseră, se despărțeau și mă primea cu atâta plăcere. Am început să respir aerul ei, iar, să trag sufletul ei în sufletul meu, să îi simt limba împletită cu a mea. Era ca un vis împlinit. Am sărutat-o îndelung. Nu îmi mai doream să se termine momentul. Pentru mine era magic. Pentru ea, aș fi vrut să fie la fel. Tot ce poți să faci este să speri. Să speri că visul tău este la fel cu al ei. Să speri că simte limba ta împletită de limba ei, nu doar fizic, ci ca o senzație plăcută și caldă în stomac, și mai jos, și mai sus. Poți doar să speri că ceea ce aprinde inima și sufletul, aprind trupurile și vor să se unească, să fie unul fără încetare. Am gustat buzele ei, apăsat, blocat, spre infinit. Am început să ne lovim în ochelari. Nu îmi pasă. Au început să se aburească ochelarii noștrii. Nu îmi pasă. Am renunțat la ei. Nu îmi pasă decât de sărut! Nimic nu mă făcea mai fericit. Știam că timpul nu poate fi oprit. Când m-am desprins de ea zâmbea atât de frumos încât mă simțeam și mai fericit că eu eram cel care o face fericită… doar eu… doar atunci. Am plecat fiecare pe drumul nostru. Simțeam drag și fericire în vocea ei. Pentru ce trăiam? Pentru acea clipă. Cu atâta fericire în suflet puteam să dispar în infinit. Am plecat fiecare pe drumul lui, fericiți. Eu pluteam pe nori și visam. Am ajuns acasă. Am primit un mesaj printre altele. A greșit oare? Mi-a trimis pentru prima dată semnul unei inimi pline. Tremuram în minte, în inimă și suflet de teamă să nu tulbur greșeala ei. Nu am avut curajul să întreb, nu am avut curajul să mișc nimic, să nu dispară magia. Era mai mult decât puteam vreodată visa. Oare a greșit? Visez… |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate