IZVORUL

A doua zi, soarele răsărind, cele dintîi raze ale lui cad pe Muntele Calului, fără să poată risipi totuşi, nici atunci, nici mai tîrziu, fantomele care-l populează. Ciudatul craniu de piatră, după cum se vede, a fost pe vremuri acoperit în întregime cu brazi. Smulşi din rădăcină pînă la unul, de furtunile ce bîntuie Hăşmaşul Mare, zac acum la pămînt, putreziţi sau pietrificaţi, dînd naştere unei terifiante privelişti. Nu e aici decît un cimitir de brazi, dar pare, din prima clipă, un cimitir de monştri, cu tot ceea ce poate avea el obsesiv şi halucinant.
La lumina limpede a zilei, cînd pînă şi în obişnuitele sălaşe ale spaimei — cetăţi în ruină, mori părăsite, clopotniţe pustii — arătările nefireşti se topesc şi pier fără urmă, pe această căpăţînă de calcar imaginile menite să înspăimînte abia încep să se desluşească. În plină biruinţă a dimineţii, nălucile de pe Muntele Calului, departe de a se risipi ca fumul, capătă, dimpotrivă, un tot mai puternic contur. Nici chiar priviţi de la cîţiva paşi, arborii căzuţi nu încetează să pară rămăşiţele unor groaznice dihănii, iar efortul închipuirii este de a-i dezveşmînta de fantastic, de a-i întoarce între hotarele realităţii. Dar orice străduinţă se dovedeşte zadarnică: fantasmele nu se destramă, ci, chiar sub razele soarelui, rămîn stăpîne absolute pe tigva de cal cu care Hăşmaşul Mare îşi încheie, aproape de cer, ultima şi cea mai dramatică înălţime.

Acest straniu osuar — imens rînjet al morţii — se înfăţişează ochilor, în haotica-i totalitate, sau în cele mai mici amănunte, ca unul dintre acele podişuri pe care, în negura erelor, speţe întregi de vertebrate au pierit în cataclisme planetare, putrezind apoi laolaltă. Dar scheletele lor, nezdrobite sub lespedea vremii, stau mărturie despre cît vor fi fost de mari şi de rapace. Se pot vedea aici — după cum şi-au pierdut sau şi-au păstrat crengile, după cum furtuna le-a frînt sau le-a smuls din pămînt cu rădăcini cu tot, după cum au fost spălate de ploi şi lustruite de vînturi — trunchiuri aidoma unor gigantici miriapozi, gata să pornească pe sutele lor de picioare. Altele, mai scurte, dar avînd o spinare de suliţe zburlite, descind în linie dreaptă din dinozauri. Multe, cărora nu le-a rămas nici o cracă, iar uneori nici coaja, par şerpi cenuşii, cuprinşi de un somn greu, din adîncul căruia nu uită să deschidă asupra lumii — dacă şi-au păstrat întreagă fantastica împletitură a rădăcinilor — guri lacome de balauri. Iar dacă, în cădere, au tras afară stînca pe care creşteau, ţinînd-o încleştată, ca într-o minuţioasă plasă de fălci, nesăţioşii şerpi au aerul că vor să înghită, într-un efort disperat, o pradă de zece ori mai mare decît ei. Cînd, de aceeaşi lăcomie, sînt mînaţi miriapozii, devin cum nu se poate mai înspăimîntători: proptiţi pe puzderia lor de picioare, par gata să devore un bou întreg, pietrificat de groază.
Aşa arată halucinantul craniu bătut de grindini şi dogorît de soare: îngropat sub oasele a mii de monştri, pe care sfîrşitul i-ar fi surprins în plină desfăşurare a rapacităţii lor. Şi acum parcă mai foiesc, tîrîndu-se pe pămînt, ameninţînd, cu maxilare fioroase, victimele paralizate de spaimă.
Cînd vîntul prinde să bată pe culmi, toate aceste schelete, ale unei zoologii colosale şi dispărute, izbucnesc într-o lugubră lamentaţie. Din cele mai depărtate milenii vine plînsul lor, ca o mărturie despre zădărnicia oricărei alcătuiri a vieţii. Dar mai jalnică, şi mai obsedantă, este culoarea cu care tulbură lumina zilei: culoarea fără nume, a oaselor de mort, îndelung spălate de ploaie. Lăcuste, de aceeaşi ştearsă şi obsedantă culoare, ţîşnesc de la o rămăşiţă de stegozaur la alta, într-un delir al curiozităţii, ca şi cum ar vrea să dezgroape, cu capul lor de casma arheologică, taina unui înfricoşător trecut. Posomorînd un întreg vîrf de munte, contrastînd dureros cu verdele pădurilor, tristul amestec de gălbui şi cenuşiu întronează, în cuprinsul unui spaţiu nemărginit, totala dezolare a morţii: tăcerea, pustiul, pietrificarea.

Şi totuşi, de aici, de sub această uriaşă mască a morţii, izvorăşte — ca o negare a ei — Oltul! În piscul singuratic de care se sparg marile furtuni ale Ardealului, sub înspăimîntătorul haos de putregaiuri, pătrund cele mai adînci rădăcini ale rîului, pe care nici o vijelie nu le va smulge vreodată. Acolo, filtrîndu-se prin aspre circumvoluţiuni de calcar, se ivesc primii stropi hotărîţi să se confrunte cu lumea. Cum neclintitul craniu stă cu faţa spre apus, privind îngîndurat cîmpia, Oltul pare un fruct al milenarei lui meditaţii.
După ce a străbătut un întreg labirint, după ce a trecut din retortă în retortă, minuţios, cu multe şi parcă
intenţionate întîrzieri, aşa ţîşneşte la lumina zilei, ca un gînd original, ca un verb bine rostit, limpede ca raţiunea însăşi. De aceea, asemenea marilor idei, în lunga-i călătorie neîncetat va preface lumea şi va îmbogăţi.
Ca o idee îndrăzneaţă porneşte Oltul, avînd în faţă un drum ce nu va fi lipsit de amăgiri şi primejdii. Dar, cutezător şi credincios sie însuşi, le va lăsa pe rînd în urmă, trecînd mai departe, în alte orizonturi, Iar în acest timp, pe malurile lui viaţa va lua tot mai felurite şi uimitoare forme. Aşa a fost, dintotdeauna, drumul marilor idei şi al marilor ape: pe ţărmul lor, neamul omenesc s-a strîns în cetăţi ce şi-au socotit vîrsta cu veacul, sau, lăsîndu-se purtat de ele, a plutit spre alte tărîmuri, care, numai datorită lor, au putut fi descoperite.
Pentru oricine stă, aici, faţă în faţă cu Oltul, şi îi ascultă murmurul, şi cugetă asupra destinului ce i-a fost dat, tulburător e că providenţiala-i forţă de a aduna oamenii şi a le însufleţi aşezările — întreg fluviul de viaţă pe care el îl poartă în lungul pămîntului — se iscă sub o singuratică tîmplă de piatră. Piscurile munţilor, ca şi unele minţi omeneşti ce duc pînă departe numele neamului lor, pot avea această virtute. Dintre atîtea vîrfuri semeţe, dar a căror semeţie încetează îndată ce pier din raza privirilor, dintre atîtea prăpăstii, mîndre de abisul lor, doar ciudata frunte de calcar, care zămisleşte Oltul în adîncurile ei, va duce mai departe numele Hăşmaşului Mare şi îi va face gloria.

Un brad foarte bătrîn, în a cărui scoarţă îngroşată de ani zeci de ochi picură lacrimi de răşină, îşi aşterne umbra peste locul în care Oltul vede lumina zilei. Solemn sihastru vegetal, el priveghează leagănul unui rîu menit să facă parte din marea poveste a ţării.
Un alt brad, tînăr, cioplit de păstori ca un bucium, a fost proptit cu un capăt în peretele care ascunde miracolul. În lungul lui, pe unde ar fi urmat să vină cîntecul, vine Oltul.
O şuviţă de apă, numai limpezime şi puritate, ce nu-şi conteneşte repedea curgere şi susurul, mereu egală cu sine, orice ar fi să se întîmple în jur — acesta e Oltul, în clipa cînd vine pe lume. Între hotarele unei clocotitoare privelişti, în care încap atîtea piscuri şi oceanica tălăzuire a culmilor, el aduce o prospeţime de rouă. O rouă, pe care nimic nu o poate ofili. Chiar amiaza şi arşiţa ei nu au vreo putere în acest loc fermecat, unde murmurul izvorului statorniceşte o singurâ oră: aceea, suavă, a zorilor. Acolo unde se naşte Oltul, e
pururi dimineaţă.

De cîte ori vor să-şi potolească setea, cînd pornesc cu turma sau cînd se întorc de pe întinderea podişului, păstorii pun gura la capătul bradului, ca şi cum ar vrea să cînte din bucium, şi sorb Oltul timp de o clipă.
A porni de aici, de pe crestele unde poate fi băut dintr-o sorbitură. A porni şi a coborî pe firul lui! A coborî mereu, a coborî întruna, pînă acolo unde, de o mie de ori mai mare, va deveni rîul slăvit de un întreg popor.
A-l însoţi în această aventură, clipă de clipă, undă cu undă, surprinzînd secretul prodigioasei lui creşteri!
A vedea cum pe cele două maluri, ce aici abia se înfiripă se vor ivi sate, oraşe, mulţimi de oameni.
A urmări pas cu pas — lăsînd în urmă munţi şi cîmpii, aproape toată ţara — , cum se împlineşte generosu-i destin.
Şi a ajunge cîndva acolo, departe, la miazăzi, unde va spori cu fiinţa lui fiinţa marelui fluviu.

Acestei călătorii, ce se vesteşte drept una dintre cele mai fecunde cu putinţă, de la un capăt la altul al unei nobile existenţe, acestei călătorii ce ar putea prilejui o vastă şi gravă cuprindere a lumii, o piedică neaşteptată i se opune, din prima clipă: despărţirea, cum nu se poate mai grea, de tărîmul de pe care urmează să înceapă.
Unde, oare, lumea ar mai putea fi atît de grandioasă ca pe aceste culmi pe care nimic nu pune stavilă privirilor, oricît ar voi să se ducă, iar ele se duc, pînă ce ating infinitul? Ce alte orizonturi s-ar putea asemui cu oceanul de piatră, pe întinderea căruia pluteşte Ceahlăul, nepotolitul ocean ale cărui valuri dau universului o legănare mai largă, o rezonanţă mai profundă?
A părăsi această nesfîrşită tălăzuire de munţi, atît
de apropiată de cer şi, în acelaşi timp, de temeliile sonore ale pamîntului, pare cu neputinţă. Întregu-i tumult ţine în loc fiinţa în ochii căreia s-a oglindit, trăgînd-o înapoi, nelăsînd-o să se desprindă decît anevoie şi dureros, şi invadînd-o numaidecît cu simţămîntul unei ireparabile pierderi.
Fiindcă, odată cu atîtea semeţe şi pure piscuri, ceea ce se pierde aici este imaginea însăşi a măreţiei.

Supunîndu-se totuşi destinului său, în care e înscrisă o altă măreţie, în necurmată desfăşurare, Oltul se smulge din leagănu-i de granit, începînd să coboare — şi în acelaşi timp să urce — cele dintîi trepte ale vieţii.