Când a deschis ochii, în fața lui era copilul din vis. Numai că de data asta pe obrajii lui erau lacrimi.

Preț de câteva minute, Iancu a crezut că încă doarme, deși nu își putea da seama cum e posibil să fie conștient de lucrul ăsta.

Dar apoi copilul a pus mâna pe piciorul lui și atingerea lui rece era reală, nu închipuire a minții.

-De ce ești aici? l-a întrebat Iancu, de parcă asta ar fi avut vreo logică.

Cu doar o săptămână în urmă, soția lui îi dăduse o veste care avea să îi dea toată viața peste cap: ea nu putea face copii. Niciodată. Și deși Iancu o iubea enorm, cuvintele ei îl răniseră nespus de mult, iar în sufletul lui era acum un gol care nu mai putea fi umplut niciodată.

Finalitatea existenței l-a lovit deodată și l-a făcut să realizeze cât de mic și de nesemnificativ e el în fața istoriei. Și cât de finit.

Și apoi începuseră visele.

Mai întâi cu soare și zâmbete, cu copilul râzând în brațele lui, așa cum o fac uneori cei mici în brațele care îi protejează și îi cresc. În primele două seri Iancu a visat parcuri cu topogane colorate, vată de zahăr și carusel.

Dar din a treia seară, zâmbetele copilului din vis au început să se usuce ca frunzele toamnei, iar brațele lui mici nu au mai cerut să fie luate pe sus.

Cu fiecare zi trecută, transformarea era din ce în ce mai evidentă.

Până când, ieri seară, Iancu a visat copilul slab, așezat în pat, cu o păturică găurită trasă până la gât, respirând apăsat, de parcă o greutate mare i-ar fi stat pe piept.

Și în momentul acela a știut că acesta e copilul pe care ar fi trebuit să îl aibă, dar care acum trecea în neființă, pentru că nonexistența lui era o certitudine.

Iar acum, la marginea patului, e el, puiul de om, încă odată cu pielea roz, hrănită, și zâmbetul prezent. E la fel ca în primele două nopți, numai că de data asta nu mai e un vis, e realitate.

Doar atingerea lui e rece, așa cum nu a fost niciodată în nopțile cu vise.

-De ce ești aici? întreabă Iancu din nou.

-Sunt aici pentru tine, îi răspunde copilul cu glas de bătrân.

-Pentru mine?

-Pentru tine, pentru totdeauna, spune copilul și își întinde brațele osoase către el.

Când Iancu îl ia în brațe, îl simte rece și dur, ca o bucată de piatră căzută dintr-o statuie. Iar când vrea să se tragă din îmbrățișarea lui, e imposibil.

Copilul cu brațe reci îl ține încleștat pe vecie.




SFÂRȘIT