Când am învățat să-l fac pe G eram la bunici, în cealaltă parte a satului, ca-ntr-o altă parte a vremii... Venea toamna și, atât de albe, gâștele încă se încumetau să dea cu ciocul în mugurii nevăzuți ai ierbii. Mi se făcuse o poftă! Parcă nici nu mă mai deranja gărâitul lor. Nici urmă din filmul în care o fetiță nu mai ajungea la grădiniță, înspăimântată fiind de cârdul interminabil ca din pământ răsărit să acosteze șosele, lumea toată. La spatele casei, un adevărat spectacol. Jucat cu ușile închise. Revelându-mi-se mie pe de-a-ntregul! Ulmi își purtau unduiri înalte. Sălcii își aduceau obolul, cât să estetizeze o crăpătură-două pe fruntea obidită. Îngustă la prima vedere, ulița își desfăcea fâșie cu fâșie bandajul. Devenea. Drumul pe care sufletul putea în sfârșit să se sloboade: pe-acolo aveam să trec în sandale roșii cu talpă ortopedică, primele mele încălțări de fetiță făcându-se domnișoară... Atunci când i-am substituit dezastrului fericirea asta de-o clipă – atât de caraghioasă, de nelalocul ei în ochii altora


La D se stinsese o lampă... La P cineva se tot îneca...

„Ioane, mâine mergem la moară!” – se strigase frenetic trezirea


... când am învățat să-l fac pe G – una dintre literele mele preferate – bunica scria cu stânga... Ne lăsa bilețele la streașina casei. Și Cheia aia ruginită, aproape fermecată! Ce mai fericire! Ce mai semn! Și câtă lipsă adulmecam cu simțurile-mi de copil ce fatalmente avea să se facă mare...



Până una-alta, fâneața își așeza subtil trupul străveziu, trup de ploaie și de brațe trudind să aducă puțină veșnicie aici pe acoperișul nevăzut al bătăturii noastre pitice