Avusese o perioadă extrem de încărcată. Pregătirea documentelor şi organizarea congresului marilor civilizaţii ale Pontului aproape îi secătuiseră şi ultima rezervă de energie. Dar trăia satisfacţia unei mari reuşite. Cea mai mare parte a izvoarelor arheologice şi a argumentelor istorice, literare, etnologice şi lingvistice care atestau străvechimea şi imperialitatea geţilor, fuseseră acceptate de către comunitatea ştiinţifică. Imperiile persan, elen, macedonean, marea stăpânire a lui Burebista şi cel roman reprezentaseră vârfuri de organizare politico-militară ale geospiritualităţii geto-ramanice. Asta anunţa sfârşitul multora dintre teoriile şi tezele ori construcţiile şi interpretările care, atâta amar de vreme, încercaseră să îngroape sub praful istoriei măreţia geocivilizaţiei care şi-a avut centrul pe Carpaţi, Dunăre şi Pont, radiind către toate direcţiile. Nu prea mai avusese vreme de studiu şi cercetare; bună parte din proiectele iniţiate îl aşteptau să revină în laborator şi sala arhivelor ori în sacra incintă.
Nu o mai luă, ca de fiecare dată pe lângă bisericuţă, pe traseul obişnuit. Spre a-şi mai odihni mintea alese să meargă de-a lungul pârâului, prin pădure, până pe vârful Iederei şi de acolo mai departe pe cărăruia lupilor, pe unde, din întâmplare ori pentru că cineva îi ghidase paşii, ajunsese prima oară la baza Muntelui. Atât de tare i se încrustase în memorie acel moment că, fără voia sa, mintea începu să depene.
„Mi se făcuse foame şi sete, credeam că m-am rătăcit şi începusem, instinctiv, să caut o cale de ieşire din situaţia în care mă aflam. Coborâşul ajunsese la capăt, în faţă muntele, în lateral râpa. Nici până în ziua de astăzi nu ştiu de ce m-am apucat să curăţ arbuştii şi vegetaţia de pe stâncă şi să ciocănesc cu trioletul roca în căutarea vreunei crăpături. Poate speram să descopăr vreo spărtură tainică, un soi de intrare secretă către o misterioasă comoară. Şi am făcut-o cu atâta dăruire, înverşunare, sau ce o fi fost, că nici nu am băgat de seamă cum soarele coborâse înspre asfinţit. Mă prindea întunericul şi calea către înapoi devenea imposibilă. Nu prea aveam de ales, aşa că am hotărît să înnoptez acolo. Eram transpirat tot, de jur împrejur pustiu, nicio posibilitate să mă spăl; mi-am şters, cu mâneca cămăşii, fruntea de transpiraţie şi am îmbrăcat un tricou curat. Pentru că începea să se facă răcoare, mi-am tras pe umeri jacheta pe care, nici nu mai ştiu care dintre feciori, mi-o luase pentru pescuit. Obosit m-am aşezat pe grămada de verdeaţă adunată.
Dădeam aproape să aţipeasc când, deodată, observ un fuior de raze ce se proiecta, asemenea unui fascicol de lanternă, la vreo doi metri în dreapta locului în care căutasem. Câteva momente l-am privit absent, dar deodată, nu-mi dădeam seama de ce, sub impulsul unei bănuieli inconştiente ori speranţe sau altceva, m-am ridicat. Aproape ca un automat am ajuns în punctul unde se proiectau razele soarelui. Am dat vegetaţia la o parte şi am început să cioplesc muşchiul de pe rocă, fără să am habar ce căutam. Am scormonit câteva minute, dar în zadar. Nu am descoperit nimic. Oarecum dezamăgit, fiindcă nu mă aşteptam la ceva anume, m-am întoars cu intenţia de a mă reaşeza pe grămada de bălării. Dar nu ştiu ce mă reţinea, de ce anume m-am răzgândit şi nu am mai făcu-o. Priveam, descumpănit, aşa în gol când am băgat de seamă că fuiorul de raze s-a spart şi pe stânca umbrită, pe care tocmai o dezgolisem, se înfiripează, ca într-un joc de lumini, nişte imagini. Le priveam neîncrezător şi, parcă aievea, am început să disting ceva ce începea să aducă cu nişte litere. Prima îmi părea a fi un „I”, la vreo palmă de ea un cerc cu partea de jos mai estompată şi cea de sus mai intensă, iar a treia, tot la vreun lat de palmă, un fel de „T” care pâlpâia, părându-mi-se că uneori se transforma într-o cruce.
Mă minunam şi nu înţelegeam nimic; poate că nu-i decât o iluzie mi-am zis, ori ceva ascuns, inexplicabil, cum se întâmpla şi cu florile de pe geamul ferestrelor în iernile alea geroase ale copilăriei. Aşa că, destul de contrariat totuşi, m-am întors pe culcuşul unde odihnisem. Prin capul meu au început să se perinde, cu viteză superluminică, poate sute de gânduri. Priveam cu ochii minţii şi am început să silabisesc, cu voce tare, ceea ce văzusem: „I”… apoi „O”… şi în sfârşit „T”. Am făcut asta de mai multe ori şi nu se întâmpla nimic. Aşa că am încercat să închid ochii, însă nu se lipea geană de geană. Involuntar, mintea făcea combinaţii de ele: „IO”… „IT”… „OI”… „OT”… „TI”… „TO”. Le-am rostit, apoi, pe toate trei „IOT”şi am început să le anagramez „OIT”, „OTI” şi aşa mai departe. Tot jucându-mă în gând cu ele am aţipit.
Nu ştiu cât, căci se făcuse întuneric, cerul era senin şi plin cu stele. Cum şedeam aşa lungit pe spate şi le priveam, mintea mea a luat-o razna, formam din ele, cu privirea, literele care nu-mi dădeau pace. Mi-era destul de greu să asociez configuraţia de stele cu semnul respectiv, să îl fixez şi să îl păstrez în memoria vizuală. Dar, tot repetând am căpătat un fel de antrenament. La un moment dat am reuşit să le cuprind simultan pe toate trei, vizualizând pe cer, pentru o clipă, unificarea lor „IOT”.
Acest exerciţiu trebuie să mă fi obosit destul de tare, pentru că nu mi-am dat seama când am adormit. Un somn profund, odihnitor, cum de multă vreme nu mai avusesem parte. Nu ştiu cât a durat, m-au trezit picurii de ploaie. După direcţia de unde veneau bănuiam cam pe unde se află cerul, pentru că jur în împrejur totul era scufundat într-o beznă de nepătruns, absolută. M-am ridicat în fund şi m-am acoperit cu foaia de cort. Ascultam melodia ploii şi m-a cuprins un soi de hipnoză; trebuie să fi căzut, din nou, în vreun fel de transă. Cu ochii închişi sub foaia de cort, aşezat în poziţia lotusului, vedeam un cer senin pe care strălucea cuvântul „IOT”, format din stele.
Nu am o explicaţie pentru ceea ce a urmat. Probabil, într-un soi de semiconştienţă, l-oi fi rostit şi cu voce tare de mai multe ori. Din întâmplare am nimerit vibraţia care a făcut posibilă minunea. Cert este că m-am trezit în picioare, foaia de cort o simţeam căzută lângă mine, iar ploaia încetase. În beznă, la trei patru metri distanţă, o siluietă luminoasă exact ca în filmele alea cu apariţii. Nu-mi venea să cred, m-am frecat la ochi, dar arătarea era tot acolo. Culmea, că nu simţeam pic de nelinişte ori teamă, aveam sentimentul că îmi era cunoscută şi chiar o aşteptasem. Nu distingeam un chip dar, pe măsură ce o priveam mai intens, mi se părea că aduce cu mine; mă inunda un sentiment de linişte, de încredere. Ca un automat, am pornit către ea. Niciun moment nu am avut senzaţia pericolului, temerea că mi s-ar întâmpla ceva rău. M-am apropiat şi am încercat să o ating pe exterior cu mâna, dar nu ştiu ce forţă m-a absorbit înăuntru. Devenisem eu în stare de incandescenţă, mă puteam constata, dar nu simţeam nimic special, vreo traumă ori niscai puteri aparte. Am încercat să fac un pas în afară respectivei armuri luminoase, însă nu am reuşit. Ciudat e că nu mă simţeam încorsetat, prizonier într-un corp străin. Mă pipăiam şi eram eu în pielea mea!
Acest sentiment de siguranţă şi certitudine mi-a indus ideea că aş putea fi martor la întâlnirea cu propria-mi fiinţă eonică. Ştiam câte ceva despre ea din cărţile tatei. Mă gândeam că trebuie să urmeze ceva important, dar asta nu se putea întâmpla decât prin mine, prin propriu-mi act de voinţă. Numai că habar nu aveam ce să fac. Nu ştiu ce mi-a venit să rostesc cu o anume gravitate, ca pe un soi de mantră, cuvântul „IOT”. Şi minunea s-a produs. M-am trezit în sala tezaurelor, înlănţuit prin nişte cordoane luminoase multicolore în scaun, cu sentimentul că mai trecusem pe acolo. Aş exagera un pic, spunând că aveam senzaţia că acolo mi-era locul dintotdeauna. Nu mai simţeam pic de foame ori sete. Pupitrul, ecranul şi toate din jur ce compuneau Computerul Crono-Cuantic (CCC) îmi erau cunoscute, nimic străin, de parcă mă aflam la propriul birou şi făceam lucruri obişnuite. Codul de teleportare înăuntru şi în afară mi se părea ştiut dintotdeauna. Senzaţia de altceva ori altcineva nu o am decât în afara Muntelui”.
Tresări din această lungă meditaţie. Deşi abia aşteaptă să revină la programul cotidian, îngrijorarea nu-i dă pace. De la Ioana a aflat că ăl bătrân e mai activ ca niciodată, îşi „scrie” în continuare biografia actuală şi pe cea a vieţilor trecute, da’ nu mai are cine să corelaţioneze şi interpreteze faptele. De luni bune, nimeni nu mai ştie nimic despre Marc; nu mai dă niciun semn de viaţă de parcă, doamne fereşte, ar fi intrat în pămân.
Dar ce îl tulbura cel mai mult, era telefonul primit, în miez de noapte, de la celălalt fecior, Alex, care, cu entuziasmul caracteristic, îl anuţa că a făcut rost de o copie după stenograma discuţiilor de la Helsinki purtate între preşedinţii Trump şi Putin. Fără să-şi dea seama începu, iarăşi, să monologheze în gând.
„Dacă o fi adevărată, aceştia intenţionau dezmembrarea Uniunii Europene şi reorganizarea ei pe geoetnii. Se crea spaţiul latin prin Franţa, Spania şi Italia, cel germanic care mai includea Elveţia Austria şi Ţările de Jos, liga nordică ce unea ţările scandinave cu cele baltice şi în sfârşit se refăcea Geţia, cu vechea ei capitală în România de azi, prin includerea Cehiei, Slovaciei, Ungariei, Poloniei, unei părţi a Ucrainei şi Balcanilor, inclusiv partea europeană a Turciei. Dacă, într-o zi, lucrurile vor sta aşa înseamnă că şi geografic s-a făcut primul pas către Europontica.
Apar tot mai multe dovezi că semnele oamenilor încep să se apropie de cele zeieşti. Lucrurile pe pământ parcă se aşează potrivit proiectului holografic din calculatorul cuantic geto-ramanic. Mă aşteaptă o perioadă infernală, am de „tradus” întregul jurnal cu înscrisuri de pe tablele de aur getice. Ce prostie au făcut strămoşii, încrustându-şi înţelepciunea şi istoria în aur. Câtă cunoaştere şi experienţă s-au pierdut în neant! Şi până vom avea acces la akasha… Noroc cu computerul crono-cuantic! Abia acum ne dăm seama cât de înapoiaţi am fost ca specie. Numai aşa se explică lăcomia pentru un biet suport, fie el aur şi distrugerea cu inconştienţă a conţinutului, a ceea ce era, cu adevărat, valoros. Cum ar fi oare să colecţionăm discuri cu arii celebre de operă clasică, doar pentru plasticul lor?
Cât de mult ne-a costat faptul că n-am putut să facem corect această diferenţă între material şi spiritual! Se pare că totuşi au anticipat ce avea să se întâmple, dacă Sala Tezaurelor, în pofida tuturor aşteptărilor, nu conţine nici măcar un gram de aur”.
Furat de gânduri, nu-şi dădu seama când activase mantra telepatică. Se trezi prins în scaun, înfăşurat de aceleaşi unde luminoase ca într-o cămaşă de forţă, în faţa ecranului. Respiră, mai întâi, de câteva ori spre a se relaxa şi îşi aşeză palma pe tăbliţa aurie afişată. De fiecare dată, în astfel de situaţii cu înscrisuri cu litere necunoscute, probabil getice, parcă ar fi fost un traductor electronic, creierul său recunoaşte instantaneu alfabetul şi începe să redea textul, ca şi cum ar fi citit o pagină de carte, în româneşte. În faţa sa, acum, se afla afişată o imagine ciudată, pe care nu o mai întâlnise, a stindardului getic. Ca un automat mintea sa începu să redea un comentariu...
„ Când un şarpe ajunge la a treia sa viaţă în solitudine, făcând rău fără a fi văzut de cineva, poate deveni balaur. Pentru aceasta el trebuie, însă, să înghită o mărgică magică făcută din saliva fiartă a o sută de şerpi veninoşi. Iniţiat în procedură, recoltând toată magia şerpilor din vremea sa, atlantul Thoth a făurit globul de smarald. În el ar fi ascunsă nemurirea. Ultimul despre care se crede că l-ar fi deţinut a fost înţeleptul Solomon, un venetic din patria davelor ajuns faraon în Egipt, pe care romanii şi l-au făcut Sol Invictus, iar turcii Soliman. Prostimea a transmis din gură-n gură povestea lui, tot deformând-o, şi de aici naivitatea că ar fi fost fiul lui David, despre care nu se găseşte nici urmă istoriografică.
După gura lumii s-au luat şi popii ăia care au scris Biblia, dar au omis, cu mare grijă, să spună că globul s-ar fi aflat în Templu. Hermes, cunoscut pe aici drept Sarmis, e cel care l-a adus înapoi. În căutarea lui, val după val, împins de alt val, ca un puhoi ce curge la vale, s-au perindat barbarii peste noi. Şerpăria mondială de astăzi, răscolind pământul, doreşte acelaşi lucru. Dar e ascuns bine, în lutul fiecăruia născut din această vatră.
Lancea înfiptă în trupul balaurului aparţine lui Sarmis, primul zalmoxe al geţilor. De la înălţimea sa, el a văzut balaurul cum tulbura Marea Sarmatică în căutarea globului, dorind să provoace un potop. După ce l-a ucis, hăul din adâncuri i-a înghiţit capul. Speriate, apele s-au retras şi uscatul a luat forma trupului său. Aşa a apărut lanţul muntos, de spinarea căruia se leagă Ţara Geţilor. Prin locul în care a fost înţepat i s-a scurs tot sângele care, sub lumina şi dogoarea solară, a devenit aur. Exact în acel punct terestru, mai târziu, adepţii săi au înălţat un sanctuar. La intrarea în el, pe frontispiciu au scris pentru posteritate: „Sarmis e getu’ za”!.
Capul de lup e simbolul poporului primordial care, prin suferinţă, învingând blestemul se va purifica pe sine din sine şi va aduna atâta înţelepciune încât toţi pământenii vor dori să fie ca el. De ce lup! Pentru că aceasta era înfăţişarea sa pe planeta Haum de unde, după ce a albit ajungând la capătul evoluţiei, a roit întemeind actuala civilizaţie pământeană. Chiar dacă acum are înfăţişare de om, lupul cel alb exprimă memoria colectivă, inconştientul cosmic al rasei care, uneori se activează accidental şi de aceea se mai nasc copii cu aşa zisa gură de lup ori alte trăsături ce amintesc de el. Deşi Iafet este fiul cel mai mic al lui Noe, rasa albă e cea mai apropiată de culoarea, temperamentul şi mentalitatea haupmanului sosit pe Terra. Capul de lup semnifică legătura cu divinitatea, înţelepciunea ancestrală, comuniunea cu mintea unică.
Ianus ne spune că, fiecare, suntem unul cu două înfăţişări, aversul şi reversul; I(E)O-nul zecic (getic), unitate a născutului şi nenăscutului. Primul este Fâr/Tatul (Fără/Tatăl), cel care prin naştere s-a despărţit de matricea paternă şi Ne/Fârtatul (care nu e Fără Tatăl), cel rămas în găoacea parentală. Una angelică, vizibilă în oglindă ori în ochii celorlalţi şi o alta sub ea, despre care nu ştim, demonică. Din Geneză aflăm că suntem asemenea zeului, dar făcuţi din lut roşu (Adam), ce conţine în sine patima iubirii - care ne creează dependenţa de păcat. Iubirea e o potenţialitate a devenirii. Încremeniţi în porunca divină, părinţii primordiali sunt nişte statui, nişte opere de artă incapabile să-şi perceapă perfecţiunea. Abia după ce, sub pusiunea lutescului intrinsic, încalcă interdicţia ajung să-şi constate goliciunea, în fapt trupescul pământean. Atunci roşul iubirii, prin naşterea primului sentiment omenesc - cel al ruşinii, activează tensiunea fiinţială a devenirii. Statuia devine neliniştită fiindcă presimte că ceva trebuie să se întâmple cu ea. Blestemul zeiesc dirijază această presimţire către procreaţie. Eternitatea perfecţiunii statuare declanşază devenirea finţială prin erosul naşterii şi muririi. O altfel de eternitate - a autoperfecţionării prin pătimire. Eva se lasă ademenită pentru că era doar coastă, lut roşu adamic supus ispitirii. Ea nu are conştienţa chipului său zeiesc şi de aia păcătuieşte.
Odiseea trăirii e că ne privim chipul zeiesc şi credem că asta suntem, fără să ne dăm seama că ne manifestăm, trăim potrivit trupului de lut. Noi, oamenii, sub chipul ceresc, ascunşi în interioritatea noastră, suntem nişte dragoni. Zalmoxe se ascunde câţiva ani sub pământ spre a-şi cunoaşte acest trup şerpesc. Numai după ce trăieşte ca şarpe şi acumulează înţelepciunea şi potenţa specific dragonice revine la suprafaţă cu ştiinţa şi putinţa eliberării, năpârlirii de trupescul pământean. Tocmai aceasta e înţelepciunea nemuririi, pe care începe să o transmită adepţilor şi poporului său. De la nemurirea perpetuării genetice ca specie, zalmoxianul ajunge să exerseze experienţa nemuririi individuale prin eliberarea progresivă de trupescul pământean. Trăirea e o experienţă a controlului dragonului din sine nu prin cât mai adânca întemniţare ci, prin eliberare şi alungare a lui. Nu poţi strivi capul şarpelui dacă nu l-ai scos, mai întâi din tine! Spre a împiedica mintea şarpelui să ne îndemne la rele, în stindardul getic capul acestuia e înlocuit cu cel de lup. Mintea lupului e cea care ne permite interconexiunea cu zeul, ajutându-ne să nu mai rătăcim pe căi greşite.
Evoluţia noastră terrană înseamnă să ne eliberăm, prin mai multele reîncarnări, de perechea ascunsă şi să devenim unicitate angelică. De aia e necesar să parcurgem ciclul zecimal, geţimal - getic. Abia în stadiul al noulea scăpăm de încolăcirea şerpească şi trimitem lutescul, încărcat cu tot răul adunat, să piară prin descompunere. Rămânând doar cu chipul zeiesc, devine posibilă reabsorbţia în matricea genetică spre a reveni printr-o o nouă naştere. Asta înseamnă să ne convertim demiurgia în arheitate. Ieşim din trupul pământean spre a deveni arheul vizibil, ca fiinţă eonică - imagine a chipului divin.
Toată acesastă simbolistică a stindardului getic e ascunsă în codul „IOT”. I-ul este puritatea începutului care, devenind duplicitară adună în ataşul său impuritatea pământească ce, prin murire, e dizolvată, reciclată în biosul pământean. T-eul, unicul culcat peste început, exprimă încheierea ciclului trăitor. Imaculatul trece de bariera terrană, sparge cenzura transcendentului şi se înalţă, sub forma crucii, fiind absorbit în fiinţa eonică, căreia îi sporeşte gradul de arheitate. Ciclul următor va porni, astfel, de pe o treaptă superioară pe spirala Devenirii. Şi tot aşa, prin ciclurile reîncarnării, omul va urca treaptă cu treaptă către Cer.
Nu ştim care va fi menirea cosmică viitoare a lui Antropos, dar rostul nostru pământean este ca arheizându-ne, prin succesiunea de întrupări, să primenim prin noi planeta, să o dedragonizăm. La naştere ea avea o coadă meteorică, arăta ca un şarpe, acum, după succesiunea de civilizaţii umane a ajuns să semene cu un cap şi se vorbeşte de noosfera din jurul ei.
Calea zalmoxiană a nemuririi e să scoatem şarpele din noi. Adică să ne eliberăm de corporalitatea lutească spre a permite libera manifestare corporalităţii eonice. Aceasta este spiritualizarea pe care o realizau geţii prin licantropiere. Cei care forţează devenirea fără a fi pregătiţi îngheaţă în starea de vârcolac. Se întreabă cercetătorii ce e cu figurinele alea de lut cu înfăţişări extraterestre descoperite în bazinul dunărean la Porţile de Fier. Ele au aceeaşi semnificaţie pe care preoţii egipteni, adepţi ai ramanităţii getice o confereau lui Anubis. Lupul este călăuza, e cel care face trecerea dinspre murire spre nemurire. El îl însoţeşte şi îl apără pe getul muritor, ca un înger păzitor, pe calea pământeană către fiinţa sa eonică de „dincolo”. Simbolistica drapelului getic ne spune un lucru elementar al înţelepciunii zeciste. Dacă vrem să devenim nemuritori trebuie să ucidem cu suliţa solară a credinţei zalmoxiene dragonul din noi şi să ne lăsăm conduşi de către lupul cel alb (spiritul), care am devenit, spre nemuritorul Antropo/Theos în care fiecare se va recunoaşte ca IO cel adevărat.
Îi acuzăm pe greci, pe romani şi pe evrei ori nu ştiu ce iluminaţi că au distrus zalmoxianismul. O prostie, nimeni nu putea să-l nimicească pentru că el sălăşluieşte în fiecare dintre noi! De aia ne naştem creştini zalmoxieni Pentru că el este un antropoteism. Ne naştem cu chip divin (theosic) şi cât trăim, prin pătimire şi păcătuire, lucrăm asupra trupului nostru dragonic (antroposic), în care decantăm tot răul, iar prin murire năpârlim, ne eliberăm de el, lăsăndu-l putrefacţiei şi descompunerii. Astfel facem răul de pe planetă, adunat în noi, să dispară. Suntem nişte vidanjori ai planetei, neantizăm răul!
Cele mai mari greutăţi ni le-au făcut şi încă ni le mai fac prometeenii. Adăpaţi la învăţătura noastră zecistă şi ei vor să stârpească răul. Dar îl identifică, în integralitatea sa, cu anumiţi indivizi şi grupuri pe care îi (le) elimină prin foamete, boli, otrăvuri, blesteme ori războaie. Prin asta se situiază la polul opus nouă, tot vânându-l lasă să crească dragonul în ei până devine fiara ucigaşă. Astfel, poate fără să conştientizeze, ajung demoni în slujba răului. Licărul de divinitate rămâne neputincios în faţa hiperbolizării dragonicităţii intrinseci şi atunci aceşti indivizi, nemaigăsind calea întoarcerii la fiinţa eonică, pier odată cu trupescul lor de lut. Cu ei avem cel mai mut de lucru în a-i învăţa să strunească propriul şarpe. I-am lăsa în pace, poate ar pieri în mod natural de la sine, dacă nu ar produce prozelitism”.
Începuse să se obişnuiască cu CCC-ul dar, totuşi, tresări tulburat la acest inexplicabil flesch. O nouă străluminare care, în ultima vreme, se produce tot mai des în mintea sa. Mai ales când este odihnit. Până acum, prin intermediul palmei, vizualiza şi translata instantaneu de pe computer, în limbajul autohton actual, fresce şi străvechi texte din misteriosul jurnal ce aparţinuse, probabil, unui învăţat preot geto-ramanic. Mai încercase şi cu altele, dar nu îi reuşise. Ceea ce însemna că numai cu respectivul autor reuşea să rezoneze. Noroc că acesta fusese prolific, aşa că avea destulă materie primă de prelucrat, descifrat. Identificarea cu el să fi însemnat coincidenţa cu propria ancestralitate? Se producea o întâlnire cu sinele-i de acum câteva milenii ori exista o altă explicaţie? Câtă nevoie avea să discute cu cineva, mai ales cu Marc acest lucru.
De această dată situaţia şedea puţin mai altfel. Ca şi cum ar fi visat o imagine vie, contactul cu sigla drapelului getic, pentru prima oară, trezise în memorie fragmentar, sub forma unei pagini de jurnal, o parte a uneia dintre propriile intervenţii pe timpul lucrărilor Congresului. Textul respectiv îi aparţinea, se afla în mintea sa. Accesarea propriei memorii şi redarea sub formă grafică, prin simbolistica limbajului scris a conţinuturilor ei însemna un nou pas în iniţiere. Nu mai avea nicio îndoială că urma să se producă saltul în cine ştie care perioadă a trecutului său. Deci, prin intermediul computerului, un fel de maşină a timpului, devenea posibilă o călătorie pe cale mentală. Deocamdată, nivelul său de trezire permitea acest lucru, probabil, numai în trecutul său. Înseamnă că în acest jurnal al călugărului ar putea fi vorba despre sine. Ar fi o explicaţie pentru celelalte texte pe care nu le poate releva.
Deocamdată, spre a se mai elibera de ispita acestui gând, afişă o nouă filă din jurnalul anonimului călugăr.
„ Este a douăzecea zi de asediu. După avântul din zori, pe măsură ce astrul îşi prăvale, cu ură, dogoarea asupra pământului, cu toată insistenţa şi îndemnurile comandanţilor, asaltul scăzu ca intensitate, se stinse treptat până când încetă de-a binelea. Focuri ici colea şi cadavre lăsate în preajma zidului. Profitând de starea de acalmie, fiecare dintre tabere abia dacă şi-a adunat răniţii. Nimeni nu îşi poate explica această suspectă retragere a romanilor în tabără. Or fi simţit de undeva vreo ameninţare sau mai probabil, construiesc noi aggere, berbeci şi catapulte pentrul atacul final?
Dincolo de palisade, din cei peste trei mii de apărători dacă au mai rămas şase sute valizi şi aceia, în marea lor majoritate, descurajaţi şi epuizaţi fizic. Lor li se adaugă cei cincisprezece călăreţi cu cai, retraşi în lizieră, câţi au mai rămas după ultima şarjă a geţilor. Vaietele răniţilor se aud până departe. Apa adusă în butoaie de la Istru, cu care îşi spălau plăgile, e pe terminate. Abia dacă mai ajunge pentru miruirea celor care, mâine, vor urca din nou pe baricade. Ce mare nevoie ar avea, fiecare, de o îmbăiere cu apa sfântă! I-ar apăra de săgeţi, de foc şi de rele. Dar, mai ales, s-ar duce curaţi la întâlnirea cu zeul.
O adiere de vânt împrăştie prin toate ungherele duhoarea de carne arsă a trupurilor celor căzuţi în această dimineaţă, rânduite de către preoţi pe rugurile dinspre partea de vest a incintei sacre. Până şi urnele funerare sunt pe sfârşite. Ce să mai zicem de oale şi vase pentru apa opărită, ulei incins şi păcura fierbinte! Aproape epuizat, Zabelio, şeful echipei de incinerare, îşi şterge cu dosul palmei sudoarea de pe faţă şi se trage să mai răsufle la umbra fierbinte a zidului. Ar vrea să aţipească un pic, însă de el se apropie, ca o umbră rău prevestitoare, Latrinos - grămăticul lui Vezina.
- Dabo dave!
- Dabo!
- Mai rezistarăm încă o zi... Ne zbatem în zadar, ca peştele pe uscat. Gata! Suntem condamnaţi, aerul a devenit irespirabil pentru noi. Au trecut douăzeci şi cinci de milenii, ciclul sarmic a ajuns la capăt. Zalmodekia noastră, după ce a cuprins aproape tot pământul, e blestemată să dispară. Diurpaneus va fi, probabil, ultimul nostru zalmodecikos! În ciuda rugilor, strădaniilor şi sacrificiilor noastre răul s-a întins, ca o pecingine, pretutindeni. Centrul lui a devenit Roma. Nu mai este nimic de făcut! Cerul şi-a închis porţile, Koga/Ionul s-a retras în munte să adăpostească şi păzească focul sacru. Am rămas singuri! Vine vremea dragonului...
- La asta mă gândeam şi eu... Ne lăsăm rasa şi îmbrăcăm zale de prometeeni pentru o vreme. Călugărul getic va deveni cavalerul istrian. Îi ajutăm pe amalii de la nord şi de la răsărit să facă ceea ce nu mai putem noi.
- Da, da... Ai mare dreptate! Parte dintre ordinele noastre sacerdotale vor deveni ordine cavalereşti. Pe calea zalmoxiană nu mai e nimic de făcut.
- Al Zecilea Nous, după ce a citit semnele, ne-a avertizat şi a încercat să ne pregătească pentru ce va urma. Dar noi, sub niciun chip, nu voiam să-l credem. Plini de speranţă îndeplinim ritualul zilnic, însă de nicăieri nicio încurajare. De atâţia ani nu mai avem zalmoxe. Am trimis sol la Gebeleizis, pe cel mai curat dintre noi, dar nu a răspuns cererilor noastre. Marele preot face şi el ce se mai poate.
- Stăpânul Burebista a vrut să ne mutăm noi la Roma. Să încercăm să stârpim ori măcar să mai atenuăm răul în epicentrul său. Zeii, însă, se pare că au alte planuri. Două mii de ani focul dragonic va pârjoli planeta. Abia după ce va fi curăţată vom începe renaşterea. Dar oare va mai fi posibilă trezirea?
- Totul, de când gheaţa pe Istru s-a spart şi au pierit jumătate dintre ai noştri, ne e împotrivă. Marea Piramidă nu şi-a mai aprins luminile de doi ani. Colcăie şerpii pe insula Leuce! Nu putem asista neputincioşi cum dispare lumea noastră. Spre a nu trăi această umilinţă, fumul de cânepă ne-a rămas ultima salvarea. Cei de aici din templu vom pleca pe nori cu toţii. Vom lua calea sihăstriei... Pulberea se va aşterne peste cetate şi peste sanctuare.
- Venisem să mai citesc în ochii tăi o urmă de speranţă... Dar eşti mai terminat decât mine. Gata, pare-se că s-a găsit o soluţie politică! Diegis e plecat la Ranisstorum să vorbească cu Împăratul.
- Diegis? Oricare altul putea să meargă, dar numai el nu! De când Domiţian, crezând că este Diurpaneus venit la tratative, i-a pus pe cap diadema prin care îl recunoştea drept rege al întregii Geţii şi prieten al Romei, a cam luat-o de bună şi a început să se poarte ca un suveran. Dă ordine cui nu trebuie, respinge cu trufie părerile celorlalţi, ba, de cîteva ori, l-a contrat în public chiar pe frate-su. Eu, unul, jur că nu mai am pic de încredere în el!
- Ei, lucrurile sunt mult mai complicate. Sunt multe pe care lumea nu le cunoaşte...
- Nu înţeleg de ce Diurpaneus şi Traian au nevoie de intermediar. Doar se cunosc foarte bine, au fost prieteni atât de buni...
- Au fost. Dar după întâmplarea cu Zira...
- Care Zira, soră-sa? Ce-i cu ea?
- E firesc să nu ştii... E secret de stat. În prima campanie, chiar la începutul ei, s-a dus la Traian să-l roage să nu se bată cu frate-su. Dar Împăratul nu a ascultat-o, ba chiar a luat-o ostatică şi şi-a văzut de treabă. Regele nostru, aflând de la cumnată-su, a oprit ostilităţile, şi-a retras oamenii şi a trimis negociatori. Ar fi făcut orice pentru soră-sa, mai ales că aceasta, să impresioneze, se dusese la romani şi cu pruncul în braţe.
- Extraordinar, habar nu aveam! Şi ce s-a întâmplat mai departe?
- Păi, o nenorocire! Zira, când a văzut că o trec dincolo de fluviu, a sărit din barcă şi s-a înecat. Nu se ştie dacă şi pruncul. Aşa că Traian, chiar de ar fi vrut, nu o mai putea da înapoi. Dar regele nostru nu ştia asta pe atunci.
- Vai ce nenorocire... Şi ce a făcut mai departe?
- L-a prins şi el pe Longinus, comandantul legiunilor şi cel mai bun prieten al Împăratului. Spera la un schimb, dar Longinus a făcut exact ca Zira, s-a sinucis. Atunci Diurpaneus, nemaiavând ce face a cerut pace şi a acceptat toate condiţiile umilitoare ale lui Traian. Prin oamenii noştri de la Roma a aflat abia după vreo doi ani că soră-sa e moartă şi că nu mai există nicio speranţă...
- Ahaa... Şi de aia a reînceput să-i atace garnizoanele şi castrele romane, refuzând să mai respecte înţelegerea. Înseamnă că nu mai există nici-o speranţă...
- Calmează-te! Azi-noapte s-a întrunit în Templu soborul marii caste a sarabilor şi i-a cerut lui Diurpaneus să prezinte situaţia războiului. Acesta a vorbit despre trădările capilor de triburi din teritoriile pe unde au intrat invadatorii şi şi-a exprimat îngrijorarea legată de întârzierea atacului geţilor istrieni asupra podului.
- E ceva necurat şi cu cele două armate de la Răsărit, care trebuiau să sosească încă de săptămâna trecută. Nu o fi vorba şi pe acolo de vreo trădare?
- Iscoadele noastre au anunţat că acestea sunt pe drum, se apropie. A şoptit o păsărică cum că mâine însuşi regale s-ar deplasa cu alaiul său la „Sub Cununi” să îşi întâmpine aliaţii. Probabil vor pune la cale o încercuire pe flancuri a romanilor pentru despresurarea Sfintei Cetăţi.
- Păi… Diegis, atunci, ce mai caută la Ranisstorum?
- Aici e buba… Şi tare îmi e că o să se spargă. Mie unul parcă începe să îmi miroasă a rău şi a trădare.
- Doamne, nu se poate! Ce vrei să spui, chiar până aici să fi ajuns? O face aşa de unul singur?
- Se pare că marele preot, tacit, îl cam aprobă şi nu ştiu ce mă face să cred că, în mare măsură, îl şi încurajază. De unde tupeul ăsta, de care tocmai vorbeai, aşa deodată? Află de la mine, Vezina îmi e aproape şi cunosc mai multe. Nu a văzut niciodată cu ochi buni ascensiunea lui Diurpaneus ca Al Zecilea Baalo. Pe la colţuri, chiar a exprimat reproşuri că, prin incursiunile sale dincolo de Istru şi continua hărţuire, îi stârneşte pe romani împotriva noastră. De fapt, nu ştiu de ce, am impresia că se cam teme pentru propriul scaun.
- Nu înţeleg… Ce vrei să spui?
- Dacă îi învinge pe romani, regale nostru devine imperator al întregii Geţii. Nu ar fi exclus să-i alunge pe scumpii noştri verişori şi din Hemus şi celelalte teritorii ale neamurilor de dincolo de fluviu şi chiar din Panonia. Se reface marea stăpânire a lui Burebista.
- Doamne ajută! Şi ce e cu asta... Ce poate să-l deranjeze pe marele Vezina? Îi întăreşte şi lui poziţia, autoritatea şi respectul în faţa neamurilor.
- He, hee, nu e chiar aşa. El citeşte mai bine viitorul decât noi. Este vorba tocmai despre temerile noastre de mai înainte! Ce l-a făcut pe Deceneu ca, împreună cu o parte dintre degio, să comploteze împotriva lui Burebista?
- Mă uimeşti… A făcut el aşa ceva?
- Nu se discută, dar toată lumea bănuieşte că el ar fi fost capul răutăţilor. Să ne amintim de marea schismă dintre zalmoxieni şi prometeeni, mediată de către Ra. Primii militau pentru învingerea lui ballo - a răului în lume prin trezirea umanităţii şi victoria binelui asupra sieşi în fiecare individ. Ceilalţi aleseseră calea stârpirii lui ballo, personalizat în dragon, cu sabia.
- Da… Calea cea dreaptă sau focul morţii! De pe atunci, de când Rama ne-a devenit zalmoxe şi noi, păstrătorii focului sacru, ne-am zis ramani.
- După împăcare, cine ştie cum şi-a vârât dracul coada, că minunea a ţinut numai trei zile. Deşi marele preot a blastfemiat-o, pe aceeaşi linie a violenţei şi războiului a mers întregul şirul de regi care şi-au clamat victoria, prin decapitarea balaurului şi s-au autointitulat ballo - stârpitori ai răului. Abia dacă ne mai amintim de câţiva dintre ei... Diurpaneus al fi al zecilea!
- Mdaa… Şi după modelul lor, împăraţii Romei şi-au adăugat şi ei titlul de Cartagenus, Elenicus, Macedonicus, Gallus, Germanicus etc. Şi, probabil, Traian, mânca-l-ar câinele lui Hades că e din sângele nostru, aspiră să fie şi el „Geticus”!
- E, ehe… De ce Diurpaneus, în urma victoriilor obţinute asupra legiunilor Romei, nu ar aspira şi el să intre în istorie cu o asemenea aură? I-ar veni tare bine „ Ballo Romanicus”! Şi, mai apoi, sub titulatura de Dece Baalo, regele devenit imperator, ar începe să semene periculos de mult cu Primo/Theos. Şi ne-am întoarce la acele nefericite vremuri…
- Ai dreptate! Îmi pare o explicaţie plauzibilă. Şi pe Diegis ce-l împinge de la spate? Ambiţia de a-i lua locul lui frate-su. Ori se gândeşte mai departe: „De ce ce nu aş fi eu împăratul?”.
- Dacă îi învingem pe romani el va deveni, în mod firesc ca unic moştenitor, după ce Diurpaneus şi-a trimis fiul drept sol zalmoxian la Cer, rege al Sar-Geţiei. Prin firea lui este un pacifist, a fost trimis tot timpul să negocieze buna înţelegere cu romanii. Asta l-a şi apropiat de marele preot. Cu Dece Balo în frunte Geţia va intra într-un lung război pe viaţă şi pe moarte cu Roma. Diegis, care se bucură de bunăvoinţa lui Traian, ajungând el împărat crede că ar putea opri această confruntare fratricidă.
- Mda… Roma nu va accepta niciodată un alt centru de putere în afara ei! Vorbeai de o soluţie politică… Şi ce a decis marea castă a sarabilor?
- După ce Diurpaneus a prezentat situaţia politico-militară generală şi raportul de forţe, total nefavorabil, a anunţat căderea cetăţilor Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Cumidava, Angustia şi Ziridava. Apoi, a cerut un moment de linişte şi a rostit o rugă pentru cei căzuţi în apărarea lor.
Atunci Diegis, cu tupeul cunoscut din ultima vreme, s-a ridicat şi a anunţat că s-au terminat păcura, uleiul şi catranul, concluzionând că Sarmisegetuza nu mai poate fi apărată. Corpul sacerdotal, relicvele sacre şi bunurile indispensabile ar urma să fie evacuate şi securizate în centrele spirituale de la Molidava, Periodava şi Geunela. Înainte de abandonare, a propus incendierea şi dărâmarea templului, Vetrei şi a incintelor sacre pentru ca înscrisurile străvechi ale înţelepciunii getice, tezaurul magic, odoarele şi celelalte comori să nu încapă pe mâna duşmanului.
- Şi… Soborul cum a reacţionat?
- Regele s-a împotrivit vehement capitulării, numindu-i pe promotorii acestei idei trădători şi agenţi ai Romei. Cu glasul său de tunet i-a acuzat de laşitate şi i-a blestemat pe toţi cei care gândesc la cedare în faţa inamicului. A anunţat că el şi cu oamenii săi vor lupta până la ultima răsuflare. Apoi, a cerut ca cetatea să fie apărată cu orice preţ până va fi despresurată de către forţele aliate. A renunţat chiar la garda personală, ordonându-i să ocupe poziţii pe ziduri.
În vacarmul creat a intervenit Vezina care a propus să nu se ia încă o decizie până la întâlnirea cu capi vizigeţi şi regii celorlalte patru regate getice. Spre a câştiga timp, Diegis să meargă chiar în aceeaşi noapte la Împărat spre a negocia condiţiile predării cetăţii.
- Ştiu că e greu, cu fiecare zi ne împuţinăm că abia de le mai facem faţă, dar Diurpaneus are dreptate. Numai de aici putem cere îndurare şi ajutor zeilor! Sarmisegetuza e un simbol, ochii tuturor popoarelor getice din Asia până la Atlantic şi din Scandinavia la Marea Baltă , răspândite până în nordul Africii, sunt aţintiţi către ea. Doar în ea mai e speranţa fraţilor căzuţi sub stăpânire romană şi nu numai. Ce se va alege…
Nu mai putu continua. Cu ochii măriţi de groază se apropie, alergând şi abia respirând, kapnobatai Ragellio.
- Fraţilor, fraţilor… Nenorocire! Am avut o viziune… Koga, măicuţa noastră născătoare a IO-nului plângea în hohote, iar de pe Muntele Sfânt curgeau spre satele noastre râuri de foc. Zidurile ‘Getuzei erau sfărâmate, iar altarele şi incintele cuprinse de vâlvătăi. Toaca lui Sarmis, crăpată, atârna de un stâlp în bătaia vântului.
Mii de şerpii, de toate mărimile şi culorile invadaseră drumurile şi mişunau printre dărâmături şi prin toate încăperile. Pe scaunul marelui preot trona un balaur cu ochi de flăcări. În faţa porţii principale, mormane de trupuri umane zăceau în bălţi de sânge…
- Gata, gata linişteşte-te! Trage aer în piept, expiră încet… E o vedenie. De la fumul de cânepă vine!
- Nu poot…Nu pot! Uite, chiar acum, unul de-al nostru în haine de sărbătoare, nu-i disting faţa, îngenunchează în faţa lui Traian. Îi îndinde ceva… O tipsie ori un scut… Şi pe ea, doamne nu se poate, e un cap. Capul lui Diegis este. Ba nu, nu e al lui. Al lui Diurpaneus este! Dumnezeule…”.
Şocul imaginii întrerupse filmul şi îl readuse la realitate. Dezgustat închise ochii şi încercă să îşi blocheze mintea. Pentru aceasta avea nevoie de o ieşire în afara sa, să o focalizeze pe ceva distinct, puternic diferenţiat. Îşi imagină cerul întunecat şi se concentră pe o stea. Aceasta, abia vizibilă, începu să-şi sporească intensitatea, să lucească mai puternic şi să se mărească, până atinse dimensiunea unui cap de om.
Parcă aşteptându-se la asta, încercă să configureze chipul uman al acelei stele. Totul rămânea, însă, ascuns într-un fel de ceaţă străveziu-albăstruie. Din senin se trezi rostind un înscris de pe una dintre tăbliţele de la Sinaia: „Diegis puse coroană războiului“. Cât se chinuise să dea interpretarea corectă acestei afirmaţii. Încă nu ajunsese la înţelegerea dacă era vorba de o acuzaţie ori o laudă.
Tot cercetând, ajunsese să ştie destule despre biografia acestui misterios, totuşi, personaj. Era înzestrat cu multe dintre cele mai frumoase calităţi umane, pe lângă cele de ordin politic şi militar, care ar fi făcut din el un conducător ilustru. Oricare altul s-ar fi bătut cu toate mijloacele pentru un astfel de rol în epocă. Zalmoxian adevărat el, însă, a ales să rămână în obscuritatea istoriei, ascuns şi strivit de personalitatea fratelui său.
Cele aflate acum i se păreau nedrepte. Poate şi pentru că nutrea o subconştientă simpatie faţă de el. În multe ar fi vrut să-i semene, firea sa i-l impunea ca pe un model. Exclus, Diegis nu putea fi aşa. Vădita ostilitate a călugărului îi răscolea adânc interiorul, îl întrista. O nevoie organică îl îndemna să îi ia apărarea. Parcă dorind să-l reabiliteze, în proprii săi ochi, întinse mână către ecran şi jurnalul începu să-şi deruleze povestea mai departe...
„Cum ieşi din pădure, tabăra romană, înconjurată cu şanţ şi un val de pământ, îi apăru brusc în faţă; la mai puţin de două sute de paşi depărtare. Lăsă calul din trap, respiră adânc şi înaintă, cu precauţie, de parcă s-ar fi aflat pe un teren cu şerpi. Era o linişte ciudată, nu se zărea nici urmă de strajă, semn că era aşteptat. Solul trimis mai devreme îşi făcuse datoria. Dinspre drumul de acces porni în goană către el un călăreţ care, fără să-l salute, îi făcu semn cu capul să-l urmeze şi îl conduse către intrare şi apoi, mai departe pe alee, printre corturi. Tabăra părea pustie, iar în faţă se profila pânza vişinie a incintei imperiale. Când ajunseră la circa douăzeci de paşi de ea, cavalerul descălecă şi îi ceru acelaşi lucru. Îi apucă calul de căpăstru şi îi făcu semn să înainteze de unul singur pe jos.
Contrariat că, aşa cum se obişnuieşte, nu i se cere sabia porni, ezitant, cu paşi lenţi. O clipă se gândi la vreo cursă, dar nu mai putea da înapoi. Nu-l întâmpină nimeni, cortina de la intrare era, însă, trasă aşa că îşi făcu curaj şi intră. Împăratul, în togă şi sandale, îl aştepta tolănit, într-o rână, pe patul de campanie.
- Ave, mărite cezar! Închinăciune către Sol Invictus! Îţi aduc solie de pace de la Sarmisegetuza.
- Pace? Despre ce fel de pace vorbeşti, Diegis? Cei trei din grupul ăla de fugari dezertori, trimişi de voi în Moesia m-au ratat pe puţin. Numai printr-o minune mă aflu astăzi aici! Oamenii tăi au fost la un pas să mă asasineze, apoi, chiar la mine în palat. Sunt neînarmat, poftim, scoate spada! Îţi mai ofer ocazia să o faci acum cu mâna ta.
- Cezar, mă cunoşti de atâta timp. De pe vremea când puteam să-ţi spun Traian. Tu mi-ai arătat Roma cu splendorile ei. Împreună cu tine am cunoscut cea mai minunată făptuă. În grija ta mi-am lăsat cel mai minunat dar primit de la zeu.
- Mulţumesc! Aha, bine că ţi-ai amintit, când am plecat erau bine sănătoşi... Dar rămâne cum ne-am înţeles, pentru ei nu mai exişti! Continuă, continuă... Ingratule mă pregăteam să spun!
- În campania trecută, m-ai aşezat la masa ta şi am cinstit împreună din vinul adus de mine. Ţi-am turnat în cupă şi, ca semn de mare încredere, m-ai privit în ochi şi ai băut tu primul. Am fost tare mândru că mă onorai, în continuare, cu prietenia ta. Ştii foarte bine că pentru mine cuvântul e sfânt şi că nu aş proceda niciodată aşa. Pot să jur pe crucea lui zalmox că nimeni dintre ai noştri nu s-a aflat acolo. Dar dacă asta continui să crezi, primeşte te rog spada mea şi taie-mi capul chiar acum!
- Atunci cine, Diegis, cine? Cine ar mai avea îndrăzneala, în afară de voi, să uneltească împotriva mea? Nu voi îi găzduiţi pe toţi fugarii şi inamicii mei? Toate raidurile de dincolo de Istru şi din Panonia nu sunt puse la cale aici? Cine îi răscoală pe germanici, pe parţi şi îi asmute asupra Romei?
- Imperator, eşti stăpânul lumii! În preajma unui aşa mare om se găsesc mereu linguşitori şi se pun la cale trădări. Sigur îi cunoşti foarte bine. Un înaintaş de-al tău le-a distrus Templul. Ei sunt cei care te-au înpins să ne îneci pământurile cu sânge frăţesc. Şi ştii că nu pentru binele tău au făcut-o!
- Nu mai există cale de întoarcere. Degeaba aţi trimis solii în toate părţile. Din cele cinci regate getice numai voi continuaţi să mă sfidaţi. După încă un an de campanie aţi rămas singuri. Pleistoii din Sciţia, cei de la Istru şi chiar de mai încoace au trecut de partea mea. De bună credinţă, v-am acordat cândva prietenia... Contam pe voi, dar vă purtaţi ca nişte barbari. Aproape am copilărit împreună! Frate-tău şi-a făcut socoteli greşite dacă tânjea să stea pe scaunul meu şi pe tine să te lase aici. Ce-a mai rămas din alianţa noastră şi din tot ce a fost între noi?
- Cezar, ca şi în cazul complotului, la mijloc, e o mare neînţelegere. Cei care te-au făcut să te superi aşa de tare sunt duşmani ai noştri, dar nici Romei nu-i sunt prieteni. Ţi-am trimis mai multe solii, dar au fost împiedicate să ajungă la tine. Am fi putut lămuri lucrurile... Poate că nici acum nu e prea târziu.
- Gata, v-a ajuns cuţitul la os? Vă predaţi? Acum, după ce m-aţi blocat aici, atâţa ani, cu cea mai mare parte a armatei şi mi-aţi făcut prăpăd printre legiuni. Când în multe părţi, după exemplul vostru, hoardele au prins curaj şi muşcă din hotarele Imperiului...
Mă aşteptam să-l văd pe Diurpaneus, cerându-mi îndurare... Ori Decebalus, cum îl ovaţionează oastea! Se teme ori e prea mândru să vină? Te-a trimis iarăşi pe tine... Cine este balaurul din stindardul vostru pe care îl vrea căsăpit, eu? Se laudă la toţi că o să-mi pună în suliţă capul. Eh, să ştiţi că nu o să mai apuce să fie el Al Zecilea Ballo!
- Aduc mesaj de supunere din partea cetăţii. Marele preot e onorat să-ţi deschidă porţile.
- Marele preot... Deci, regele nu! Pe el aproape că îl înţeleg. Dar tu, tu ce ai făcut pentru noi? După ştiinţa mea, Domiţian pe tine te-a numit rege şi prieten al Romei. Şi eu ţi-am întărit cu încrederea şi pecetea mea acest titlu. Senatul te consideră omul nostru aici.
Spune-i fratelui tău, dacă vrea să fiu îngăduitor cu poporul său, că doresc să-mi arate personal umilinţă la intrarea în cetate.
- Să înţeleagă că îi garantezi rangul şi viaţa?
- Eu am venit aici nu la el, ci în ţara strămoşilor mei! Şi nu mai e loc pentru amândoi pe aceste pământuri.
- Dacă asta îţi este dorinţa... Te aşteptăm! Atunci când vei veni, Diurpaneus nu va mai fi.
- Ce-i faceţi, îl trimiteţi la zalmoxe, îl alungaţi? Nu, nu... Îl vreau viu. Viu, spre a-mi vindeca de spaima de el, cetăţenii Romei! Îl voi plimba în cuşcă, alături de toţi ai lui înlănţuiţi, pe marele bulevard, defilând în urma carului meu triumfal. Populus romanus îi va hotărî soarta!
- Ne cunoşti bine, cezar. Ştii că nu ne temem de moarte şi că pentru a ajunge la cer trebuie să pierim luptând. Neoferindu-i nicio şansă, îl obligi să moară, făcând în continuare prăpăd printre ai voştri.
- El a ales această cale... I-am oferit destule şanse. Din partea nimănui Cetatea Eternă nu a mai trăit umilinţa de a plăti tribut. Eu cu mâna mea am semnat fiecare tranşă care ne golea visteria. Mi-am jurat, cu aurul vostru să o umplu la loc!
- Ştim că la Roma e foamete. Plebea a început să se agite. Senatul e neliniştit... Ai nevoie vitală de această victorie. Suntem gata să ţi-o oferim.
- Voi să mi-o oferiţi? Dar ce sunt eu, un cerşetor? Voi lua cu mâna mea tot ce mi se cuvine!
- Nu crezi ce spui... Trufia ţi-e ultimul dintre păcate. Încă o iarnă pe aceste meleaguri ar însemna un dezastru pentru legiunile tale. Cu ce o să le mai hrăneşti... Gândeşte-te dacă îngheaţă Istru...
- Eşti bun orator, dar nu mă impresionezi. Mai aproape decât iarna este sfârşitul vostru. Dar mă rog... Să vedem la ce sunteţi dispuşi.
- Suntem gata să înapoiem totul, chiar cu dobândă. Inclusiv să plătim daune de război. Ne exprimăm disponibilitatea de a echipa şi întreţine permanent două legiuni getice în serviciul Romei. Timp de zece ani, regele nostru va avea aceiaşi duşmani şi prieteni cu ai voştri. Când îi veţi cere, vreme de cinci ani, va participa ca aliat la toate campaniile voastre . Vom dărâma toate întăriturile şi zidirile făcute cu prizonieri şi meşteri primiţi de la voi.
- Te prefaci că nu înţelegi... Vremea jumătăţilor de măsură s-a încheiat, Diegis! M-am lăsat o dată amăgit în urmă cu patru ani... Zadarnic încercaţi să mă speriaţi cu nu ştiu ce blestem aruncat asupra mea de popimea voastră. SarGeţia nu va mai exista! O vom reorganiza, potrivit intereselor noastre, ca provincie romană şi va purta numele de Dacia. Toţi bărbaţii ei şi tot aurul vor fi în serviciul Imperiului.
- Cezar, suntem de-un neam! Ştii bine cât de fierbinte ne e sângele. Ne obligi să pierim luptând. Peste veacuri, cu sângele vostru decât să ne spele ruşinea, copiii noştri mai bine ne vor cinsti jertfa!
- Acelaşi tupeu... Parcă voi aţi fi stăpânii lumii. Pricepeţi că aţi rămas singuri, singuri... Cele două armate pe care le aşteptaţi, din partea geto-sciţilor şi a sarmo-geţilor, nu vor mai veni. I-am plătit pe comandanţii lor cu aur pur. Chiar ei mi-l vor preda pe frate-tu... acest Dece Ballo!
Da, da... Peste pământurile străbunilor mei, de acum înainte cât voi trăi, numai eu voi fi stăpânul! Şi voi nimici, fără milă, pe oricine îmi va fi potrivnic. Din sângele şi jertfa noastră, peste vremuri, se va naşte aici un nou popor mândru de obârşia sa şi purtător al gloriei romane.
- Vae victus! Ai grijă Traian, Sarmisegetuza nu va fi un laur adăugat la coroana ta! Cu mâinile mele o voi arde... Trăieşte-ţi clipa de glorie, mărite cezar! Dar nu uita: chiar învinşi azi ori mâine, geţii sunt nemuritori. Acum e vremea voastră. Ştii că am darul proorocirii! Întrevăd, însă, o zi când va veni şi rândul nostru”.
Ridică mâna de pe ecran. Îi venea să chiuie de bucurie. Nu se înşelase... Acesta era Diegis, nu ce credea popa ăla. Se mai luase o pânză de pe chipul ascuns al acestui frumos personaj. Nerăbdător să afle ce s-a mai întâmplat cu eroul său, aşeză din nou palma deasupra textului...
„În adâncul Muntelui, sub Cetate, în sala de unde porneşte coridorul către Grota Tezaurului, îngenuncheaţi în cerc în faţa stindardului getic, confecţionat din aur pur iar capul din smarald, doisprezece bărbaţi în zale getice, cu capetele plecate rostesc în tăcere acelaşi jurământ. Cel pe care l-au mai depus odinioară, la capătul iniţierii ca preoţi cavaleri. Fiecare îşi crestează cu sica podul palmei şi lasă să i se scurgă sângele în cupa pe care un al treisprezecilea o plimbă prin faţa fiecăruia. O aşează în mijloc şi cu mâna pe mânerul faluxului puterii se adresează celorlalţi.
- Fraţilor, priviţi-vă unul pe celălalt ca şi cum ne-am vedea pentru ultima oară. Atâţia am mai rămas! În jurul nostru, peste tot, este prăpăd, crimă şi trădare. Parcă totul ne este împotrivă... Am încercat să unim neamurile şi să refacem imperiul lui Burebista. Aproape că reuşiserăm, i-am făcut pe romani să se teamă de noi şi să ne plătească tribut, dar am fost înşelaţi. Nepotul lui Zapirion nu a putut să ridice senatul împotriva lui Traian. Ba mai mult, acesta a reuşit ce n-a mai făcut niciun alt împărat, să realizeze împotrivă-ne cea mai mare concentrare de trupe din istoria Imperiului. A adus asupra noastră mai mult de jumătate dintre legiunile sale. L-am atras aici, era o ocazie unică ca fraţii noştri să asedieze Roma şi s-o mutăm la noi.
Dar cei care trebuiau să realizeze asta nu au făcut-o. Deşi ne-au promis sprijin, elenii s-au dat de partea romanilor. Parţii nu au mai pornit nici ei ofensiva. Dincolo de fluviu, tribalii, avii şi ilirii nu s-au răsculat. Panonienii şi-au făcut alte planuri şi ne-au lăsat de izbelişte. Celţii s-au luat la ceartă între ei. Amalii nu cred că vor mai ajunge la timp. Deci, nu am reuşit să adunăm la un loc toate discurile pierdute de Deceneu. De aceea, Marea Unire Pontică rămâne visul generaţiilor viitoare!
Deocamdată, fiecare încercaţi să supravieţuiţi. Ştiţi încotro trebuie să mergeţi şi ce aveţi de făcut. Eu poate nu voi mai fi. Un căpitan care-şi scufundă barca nu mai are de ce trăi. Dar voi şi urmaşii voştri să faceţi orice ca să ardă pământul sub picioarele romanilor, aici, dincolo de Istru, la ei acasă şi ori unde s-ar afla. Să nu aveţi somn până nu veţi distruge Roma. Vă ordon! Şi acum, după obiceiul strămoşesc, să ne despărţim. Aveţi grijă, ne vom întâlni dincolo! Aolo se va face judecata..
Ridică cupa şi sorbi primul din ea. Apoi, trecu prin faţa fiecăruia, îl privi în ochi şi îi dădu să bea. După ce gustă, acesta plecă capul ca pe un ultim salut, apoi îl privi în ochi şi strigă: “Jur să distrug Roma! “ şi o înapoie. Când şi ultima picătură de licoare fu sorbită, ridică pocalul şi îl izbi de pământ, acesta făcându-se ţăndări. Un râset de bucurie, pentru că ofranda fusese primită, răsună în încăpere.
Se prinseră pe după umeri, ca într-o horă, făcură câţiva paşi în faţă şi îşi lipiră capetele unul lângă celălalt. Rămaseră aşa o vreme, apoi se retraseră şi rând pe rând se desprinseră, fiecare pornind pe drumul său.
Diurpaneus rămase cu ochii pironiţi în gol în urma lor, ca şi cum ar fi încercat să scruteze depărtările timpului. Parcă vroia să se asigure că, peste veacuri, jurământul se va împlini. Îşi scoase armura, îngenunche spre Răsărit şi îşi făcu cruce. Apoi smulse lancea drapelului, rosti un cod numai de el ştiut şi o înfipse într-un anumit loc din perete. Liniştit ca şi cum ar fi scăpat de ultima sa grijă, porni, asemenea unui somnambul, prin tunelul de ieşire. Avea cale lungă, pleca să se nască într-o altă vreme în care zeii nu îi vor mai fi împotrivă. Abia dacă auzi cum în urma sa muntele se prăbuşi, înghiţind totul în pântecele sale”.
Ca după un scurtcircuit ecranul se albi, iar apoi se stinse. Parcă ceva îl trăznise în moalele capului. Un junghi îl săgeta din creştet până în tălpi. Se lăsă pe speteaza scaunului şi rămase aşa mut ca o stană de piatră. Prin interior era gol, vorbele îi căzuseră în gât şi le simţea cum îl sugrumă. În singurătatea cosmică a acelei tăceri mormântale se simţi atât de mic şi de neputincios că începu să plângă.