În după amiezile de sărbătoare oamenii din vecinătate se adunau pe butucul cel gros din fața casei lui Niculae povestind despre una, despre alta. Aproape toți erau îngroziți. Ce o să se mai întâmple, nu doar în satul lor, ci în întreaga țară, acum după ce regele Mihai a fost alungat. Sigur li se vor lua pământurile și vor trebui, cu toții, să lucreze în colhoz. Vor lucra laolaltă, vor mânca aceleași bucate, vor trebui să se îmbrace toți la fel. Cine nu se va supune, va fi aspru pedepsit așa cum au fost pedepsiți toți sașii, că doar toți au fost bogați. Cu vreo câțiva ani în urmă, după ce s-a pus pacea, bărbații și femeile în putere, au fost au fost luați cu forța și duși, care în camioane, care în vagoane de vite, la mii de kilometri, în Rusia, să muncească pentru a repara ce au stricat alții de-ai lor, pe acolo, în timpul războiului.
- Oare chiar așa de răi au fost sașii, bade Niculae, de i-o luat și i-o dus ?
- Parcă tu nu știi Oane ? Au fost oameni ca toți oamenii, numai că mai harnici. Mai harnici ca mulți români și ca toți țâganii la un loc. Hărnicia lor se vede în mândrețele da case ce și le-au făcut de-o parte și de alta a drumului național ce duce de la Sâbii spre Șeica și mai departe spre Mediaș și chiar în alte țări.
- Da, dar au fost răi din cale afară. Au omorât mulți oameni și au dat foc la sate.
De unde știi tu Oane, că doar n-ai fost pe acolo. La cătane te-or luat doar după ce s-o gătat cu războiul.
-Știu c-am văzut la film, când o venit caravana, că o arătat cum pușcau și dădeau foc pe acolo prin Rusâia.
- Chiar așa să fi fost, cum zici, Oane, oare ar fi trebuit să fie pedepsiți toți din neamul lor? Ia, gândește-te, dacă Mohor care a făcut moarte de om și a fost pedepsit pentru asta cu băgarea la ocnă, ar fi trebuit să-i bage pe toți din neamul lui? Trebuia să ne bage și pe noi? că doar eram dintr-un sat cu el.
- Păi ba, că noi n-aveam nici o vină.
- N-o vezi, așa-i și cu sașii de pe la noi. Nici ei nu sunt vinovați pentru ce au făcut alții din neamul lor. Din priviri oamenii îi dădeau dreptate lui Niculae. Și cum să nu-i dea dreptate omului care îi cunoștea atât de bine pe sașii care au trăit, zicea el, de când îi lumea satul ăsta. Erau ei, sașii, poate mai mulți ca românii în sat, dar niciun român, în afară de Niculae nu știa săsește, dar sașii toți știau a grăi pe românește, unii mai bine alții mai rău după cum erau mai ușori, ori ba, la minte.
Deodată intră în vorbă și Lazăr al lui Țuruc. Cu vocea lui pițigăiată zise: auzita-ți, oameni buni, ce-au făcut țâganii care s-au mutat în casa lui Helmut alui Ghibolaru?
- Nu, mă Lazăre, ia, zâi.
- Păi, o tăiat cu toporul o scândură din podea, ca să-și facă nevoile din casă, să nu mai iasă noaptea afară, la umblătoare. Și câte, și mai câte erau în pivnița lui Ghibolaru: o bute, din cele mari, cu verze puse la murat, câteva butoaie cu vin și butoiașe cu rachiu din cel tare, întors de două ori, o grămadă mare de cartofi, lăzi umplute cu nisip în care erau îngropați morcovi, pătrunjei, țeline. Și podul era plin, dar multă vreme n-au știut ce-i acolo. Slăninile, o ladă mare cu nuci și mulți saci cu cucuruz sfrumit, au rămas mult timp neatinse. Nu s-au putut urca acolo. Ca să se încălzească, pe la începutul toamnei, au transformat scara în surcele de aprins focul. A venit apoi rândul scaunelor, celor câteva blidare de pe pereți a două mese și trei paturi. Lor le era de ajuns unul. Era atât de lat încât puteau dormi în el de-a curmezișul, așa că încăpeau în el toți cei șapte, câți erau. În iarna în care au intrat după o toamnă destul de lungă, a venit rândul de-a fi puse pe foc ușa grajdului, ieslele și bârnele ce susțineau podul grajdului.
Nici n-a început bine primăvara, era pe la începutul lui martie, că cei mutați prin casele sașilor, dar și alții, au trebuit să meargă la Sibiu pentru a participa la o mare adunare populară. Aici, în Piața mare, au mers încolonați, cu pumnul mâini drepte ridicat, prin fața unei tribune construită din scânduri proaspăt geluite strigând, așa cum au fost învățați: „Pătru Groza să trăiască că ne-o dat pământ și casă !”. Ca ei erau mai mulți veniți de prin alte sate, dar strigau tot așa. Și dacă ar fi fost numai ei, țăranii, tot ar fi fost mulți. Dar mai era o puzderie de oameni îmbrăcați în salopete albastre. Și aceștia strigau. Unii: „Stalin și poporul rus libertate ne-au adus”, alții „Trăiască generalisimul Iosif Visarionovici Stalin”. Mai auzeau cei ce puteau fi atenți: „Cu partidul nostru-n frunte vom avea victorii multe” ori: „Muncim, luptăm, pacea o apărăm”. Cei din tribune aplaudau de zor atunci când apăreau noi și noi nume de întreprinderi, scrise cu roșu pe cartoane purtate între două bețe de oamenii de pe acolo, precum Rieger, Grațioza. Amylon, Arsenalul armatei. Printre ele erau intercalate Liceul Gheorghe Lazăr, Școala Agricolă, Teatrul de Stat, Tribunalul Județean, Stația CFR. Și multe altele
Cei din tribună aplaudau, zâmbeau, făceau cu mâna, prindeau flori aruncate de manifestanți. Imperturbabili, cu mimica neschimbată, erau doar cei din tablourile agățate pe pânza roșie din din spatele oficialilor. Tovarășul Stalin avea aceiași privire șăgalnică ce i-o cunoșteau toți că doar același tablou era prin toate atelierele și birourile întreprinderilor, prin toate sălile de clasă, prin aproape toate vitrinele magazinelor. Mai erau, tot acolo, tablourile clasicilor socialismului științific, Marx și Engels, ce se remarcau prin bărbile lor ce sigur n-au mai văzut de mult o foarfecă, bărbi ce se deosebeau radical de bărbuța fină a celuilalt clasic V.I. Lenin. Al patrulea, dar nu și cel mai din urmă, tovarășul Stalin, era bărbierit pe toată fața. Numai Uriașa-i mustață, lăsată pe oală, îi împodobea partea dintre buza superioară și nasu-i acvilin.
Cei mai mulți dintre manifestanții maturi participau doar cu prezența lor fizică. Doar copiii mai mărișori participau și cu latura afectivă pentru că știau câte ceva despre conducătorii proletariatului de pretutindeni. Știau despre Lenin, dintr-un text de la Limba rusă, că atunci când a fost copil era foarte harnic participând la muncile din gospodărie, că tot pe atunci era deosebit de atent când mergea cu alții la adunat de ciuperci, umplându-și primul coșulețul. Aveau un respect deosebit și față de Nadejda Krupskaia, tovarășa de viață a lui Vladimir Ilici, care apărea și ea într-un text din manualul de Ruskii iazâk. Erau, acești copii, impresionați și de textul unui cântecel care suna cam așa: „A fost un om mare Lenin/El grijă de toți avea/Dac-ar mai trăi acuma el așa ne-ar întreba/ Copii, voi dragi, ce mai faceți?/ Noi am răspunde așa:/Trăim cu toți în libertate/Așa cum Tu ne-ai învățat.” Erau impresionați și de apoteoticul cântec despre Stalin „Lui Stalin slavă, slavă-i cântăm/Pe drumul lui mai dârz ne-avântăm/ Și-n corul de popoare glasul ni se-nalță/ Stalin far nemuritor” .
Trecut-au anii. S-a, stins între timp, bătrânul Niculae. A fost condus pe ultimul drum de aproape toți românii din sat, de o parte a sașilor dar și de puținii țigani pe care i-a cununat ori le-a botezat copiii. L-au plâns și ei pe nănașul lor. Și nu numai vecinătatea, oameni în toată firea, bărbați și femei dar și dobitoacele din grajd au simțit durerea oamenilor. În cele două nopți când răposatul era pe năsălie, în casă, calul Cezar, fornăia și dădea cu piciorul în dușumeaua grajdului, iar urletul cățelului Leu se auzea
până departe îndemnându-i și pe alții, din curțile din vecini sau chiar mai îndepărtate, să-i țină isonul. Într-a treia dimineață, după ce Niculae și-a închis pentru totdeuna ochii, copârșeul i-a fost ridicat și pus într-un car tras de doi boi. Urca cu greu carul pe hula ce ducea spre progadie. Tot cu greu era oprit atunci când părintele Cornel trebuia să citească din Sfânta Evanghelie. Puțini dintre cei din cortegiul funerar, doar membrii familiei, ce veneau imediat după car, îl vedeau pe Leu. Mergea, cu capul aplecat, înaintea celui care purta crucea. După ce au ajuns la mormântul proaspăt săpat, și au coborât în el copârșeul s-au auzit primele sunete ale brușilor de pământ pe lemnul copârșeului. Atunci surprinzându-i pe toți Leu a sărit în mormânt. Cu greu a fost scos de acolo. Pe urmă a fugit, și a tot fugit. Nimeni nu l-a ai văzut de atunci.
După șase ani, tot primăvara, a sosit și vestea morții lui Iosif Visarionovici Stalin. În toate ziarele era chipul celui dus, înconjurat de un chenar negru. Postul național de radio transmitea doar muzică funebră, o mulțime de steaguri roșii, dar și tricolore, erau în bernă. În momentul în care a fost depus în mausoleul din „Krasnaia Ploșciadi” s-au oprit trenurile, tramvaiele și celelalte mijloace de transport. Tot atunci s-au auzit urletul disperat al sirenelor fabricilor, al locomotivelor, și probabil al vapoarelor de pe mările și oceanele mapamondului. Nici bisericile cultelor creștine nu s-au lăsat mai prejos și au tras, într-o dungă, toate clopotele. Jale mare! Doar deținuții politici din lagăre și închisori, care cu greu au aflat vestea, au simțit o rază de speranță.