Era prin vara lui 1982. Stăteam pe iarba din spatele blocului, în soarele puternic al amiezii, fără teama că ar putea să apară nea Roman, care era plecat la țară vara. Cezărică turuia întruna, de parcă avea motoraș în gură, despre Războiul stelelor și Imperiul contraatacă și Jedi, de parcă astea erau singurele filme difuzate la Cinema Orizont. Poate că erau singurele filme pe care le văzuse, că nu era zi și seară în care să nu le înflorească bine de tot, cum aveam să aflu mai târziu, când, după mai bine de 10 ani, le-am văzut pe videocasetofonul cumpărat de tata drept cadou pentru că am intrat la facultate.
- O știi pe Crina, tipa aia de la doi, din scara mea? l-am întrebat, sperând că mai aud și altceva decât Luke, Vader și Han Solo din gura lui.
- Care, sora lui Frăguța, aia urâtă? răspunse imediat, spre surprinderea mea.
- Nu e, băi, urâtă, niciuna! am protestat vehement, având în vedere că mă înțelegeam foarte bine cu fetele, mai ales cu Crina.
- Sunt amândouă, nu numai grasa! aproape că-mi țipă el în ureche.
M-am supărat brusc. I-am aruncat o privire atât de urâtă, încât începuse să se bâlbâie și cred că l-am speriat așa tare că, deodată, s-a ridicat de pe iarbă și a zis:
- Am uitat că la ora asta mama pune masa.
Încerca să găsească o cale să plece. Dacă cineva nu se făcea măcar că-l aprobă sau nu dădea cele mai mici semne că ar asculta pălăvrăgeala lui veșnică despre această minunată serie de filme SF, până la urmă, se îmbufna și pleca să caute alți interlocutori sau se retrăgea în casă.
- Hai, mă, că știu că nu-i nimeni acasă, ai tăi vin diseară de la muncă! Ce te superi așa? am dat eu să-l îmbunez și, spre uimirea mea, efectul a fost imediat.
I s-a așternut un zâmbet larg pe față și a dat să deschidă gura, dar i-am luat-o înainte:
- Auzi, știi vagoanele alea din spatele blocului din capăt, alea părăsite pe șină?
- Alea roșii și verzi, ruginite? răspunse el repede, clipind.
- Da, mă, alea, am adăugat, Ce zici, dăm o tură pe acolo diseară? Am eu lanterne, nu e nicio problemă...
- Băi, ești sigur? Nu crezi că e cam periculos pe întuneric? se strâmbă el.
- Băi, da fricos mai ești, râsei eu cu poftă, dar în capul meu se învârteau deja fantome, sectanți din aceia care bântuiseră nu cu mult timp în urmă pe strada noastră în căutare de copii pe care să-i ia cu ei la naiba în praznic și alți monștri închipuiți.
- Bine, mă, la ce oră? se prefăcu Cezărică interesat.
- Eu zic să ne vedem la 8:30, la scara ta, dar fii antenă, nu mai vii cu nimeni!
- Bine, mă, zise el scurt, cu un tremur perceptibil al vocii, dar mimând o încredere mai degrabă inexistentă.
Se ridică și, profitând de moment și de faptul că erau vreo 35 de grade la umbră, mă salută cu un gest scurt din mers și o luă agale spre scara a treia. Aveam chef de glume și îi strigai:
- Ia vezi, mă, mai ai cheia la gât?
Instinctiv, duse repede mâna la piept și pipăi cheia care atârna pe sub tricoul în dungi grena și albe, uitându-se apoi la mine triumfător.
Rămas singur, mă gândeam să o iau și eu încet spre casă, dar în fața scării mă opri Irinel, vecinul din blocul de vizavi:
- Salut, Mana-mana, care mai e treaba? îmi aruncă el satisfăcut porecla direct în față.
Cred că v-am mai spus, dar căpătasem porecla asta pe drept, pentru că, cu numai câteva luni în urmă, îi terorizasem pe toți copiii cu o melodie stupidă auzită la televizor și care suna, efectiv, așa: mana-mana, papti-bidibi! Repetată obsesiv, putea să facă pe oricine să-și iasă din pepeni, dar ritmul, melodia în sine și mai ales faptul că „versurile” nu era greu de memorat mă făcuseră să o îndrăgesc și să fac din ea un șlagăr, cum erau atunci botezate hiturile, pe strada noastră. Normal că asta îmi atrăsese disprețul copiilor, sătui de bolboroseala mea fără noimă și, drept pedeapsă, mă alesesem cu porecla și, chiar dacă acum îi înnebuneam cu alte melodii, ei tot Mana-mana mă strigau.
Irinel era un tip zeflemist și parcă vedeam în ochii lui cât de satisfăcut era că putea să-mi spună așa. Îi dădea mâna, oricum, având un frate mai mare, cu care nu mă puteam pune. Continuă să mă tachineze, cu toate că dădeam semne de nerăbdare și încercam cu greu să scap de el.
- Știi, am fost la vagoanele alea din spate. Tu știai că este aur în ele?
Asta le întrecea pe toate! După povestea cu femeile, despre care spunea că le place teribil sexul și că, în timp ce o fac, gem și bolborosesc de plăcere, pe care mi-o turnase împreună cu frate-său și care mă pusese într-o mare dilemă și mă făcuse să mă uit cu alți ochi la fetele de la bloc, cu care mă jucam zi de zi, chiar mă gândeam acum dacă să mai cred ceva din ce-mi spunea. Am înghițit în sec și m-am prefăcut că nu știam despre ce era vorba:
- Ai fost tu acolo și ai văzut cu ochii tăi? l-am chestionat.
Derutat, mă privi cu suspiciune, bănuind parcă ceva, dar nu se pierdu foarte tare cu firea.
- Eu, nu! Frate-meu a fost săptămâna trecută cu niște prieteni și au văzut printr-o gaură că strălucea ceva înăuntru.
Mă liniștii. Se vedea că minte, dar, cu toate acestea, mă și gândeam deja la câte perechi de teniși și câte biciclete mi-aș fi putut cumpăra cu doar o parte din acea comoară.
- Bine, bine, hai că mă grăbesc să ajung la masă, am aruncat eu aproape indiferent și l-am lăsat în fața scării.
Irinel a îngânat ceva neinteligibil și s-a îndreptat spre scara lui. „Antipatică națiune de oameni” mă gândeam eu la cei doi frați, în timp ce mă târam prin dogoare spre ușa scării.
Ajuns în casă, m-am îndreptat spre frigider, dar, într-o clipă, mirosul cald și îmbietor de poale-n brâu ieșit din bucătărie m-a lovit ca o torpilă olfactivă și am simțit cum îmi plouă în gură instantaneu. Mama făcea ce făcea și mai dădea la iveală, din când în când, minuni culinare greu de refuzat chiar și la o vârstă la care nici mâncarea, nici dulciurile nu mă tentau foarte tare. Ciorbele nu erau pasiunea mea, dar plăcintele, gogoșile și șnițelele cu piure și castraveciori murați mă terminau numai cu mirosul, ce să mai spun de gust! Am furat două plăcinte fără ca mama să bage de seamă, ocupată fiind cu niște oale de pe aragaz, și am tulit-o spre camera mea, în care aveam de gând să citesc până seara. Frate-meu, care era prea mic pentru a mă juca cu el, dormea în pătuțul lui și, astfel, în liniștea spartă doar din când în când de câte un ciripit de pasăre sau de vreo bocănitură a câte unui vecin chitit să mai dreagă ceva prin casă sau să mai construiască ceva în fața blocului, puteam să savurez plăcintele și Poveștile nemuritoare. Tata avea obiceiul de a cumpăra cărți și, de fiecare dată când o făcea, avea grijă să-mi ia și mie câte un volum de povești, de Petre Ispirescu sau din colecția de Povești nemuritoare, pe care le devoram, efectiv. Câteva ore nu m-am mișcat din patul meu, doar am auzit-o ca prin vis pe mama strigând că pleacă la serviciu, în tura a doua, și mi-am văzut de lectură. Între timp, bona fratelui meu, ajunsă și ea înainte să plece mama la lucru, a venit în cameră și l-a luat cu ea în sufragerie pe „ăsta micu’”, ca să nu mă mai deranjeze. Nu ne suportam reciproc și, de fiecare dată când rămâneam singuri acasă, căutam să mă feresc de ea cum puteam mai bine. Nu-i adresam nicio vorbă, dar nici ea nu se omora cu firea să mă întrebe dacă mi-e bine, dacă mi-e foame, sete sau dacă vreau altceva. Pur și simplu ne ignoram, Biata femeie, bătrână și cu probleme serioase de sănătate, avea ochi numai pentru frățiorul meu, care era comoara ei și primea toată atenția și grija. Puțin îmi păsa, iar la un moment dat aveam chiar intenția să ies afară, în nenorocita de arșiță care încinsese oricum și camera insuportabil, și să stau pe scările de la intrarea în bloc, să citesc. Mă oprea doar gândul că m-ar fi văzut alde Irinel, Cătălin sau chiar golanul de Mircea din scara de vizavi citind și m-ar fi luat în bâză mai rău ca de obicei.
După câteva ore în care am terminat aproape jumătate de volum și am tras un pui de somn de vreo juma’ de oră, am mâncat ceva la repezeală și am ieșit afară, să caut companie. În fața blocului, pe la ora 6, erau câteva fete care tot chicoteau și nu m-au băgat în seamă. Nu le știam decât vag, erau din alte scări, la care ajungeam mai rar, probabil că așteptau vreo altă fată din scara noastră sau de la scara din mijloc de la blocul din față. Din lipsă de ocupație, am luat-o spre blocul mare din capăt. Aveam de gând să-l ocolesc, să văd vagoanele din spate și să mă asigur că există o cale de acces către ele. Zona aia era cam nasoală, stăteau pe acolo niște băieți cu care noi, cei de pe Cornișa, nu ne aveam deloc bine și era precaut să nu dăm ochii cu ei. Totuși, mi-am făcut curaj și m-am oprit la colțul blocului dinspre construcția din cărămidă roșie în care aruncam gunoiul, de unde puteam să văd toate șinele de tren, care nu știam de unde veneau, dar pe care erau abandonate, de câțiva ani, vagoanele astea ruginite, colorate în roșu, verde și gri, care dădeau fiori multora din copiii care treceau pe acolo, mai ales seara, și în care, spuneau cei mari, s-ar fi ascuns fie comori nenumărate, fie vrăjitori, sectanți sau securiști puși să ne urmărească. Am studiat puțin, de la distanță, cele zece vagoane și am observat că până și adulții care aveau drum pe acolo treceau la o distanță apreciabilă de ele când se îndreptau spre gangul care dădea înspre bulevard, chiar vizavi de magazinul Orizont. Nimeni nu părea să le păzească și se zvonea că există o mică trapă dedesubtul unuia din ele, prin care te puteai strecura în interior. Am luat-o înainte, spre gang, să văd ce film mai rula la Orizont, cinematograful nostru aflat chiar în stânga ieșirii din acesta, lângă o pizzerie. Voiam să văd ce mai e pe bulevard și să intru pe strada noastră dinspre școală, poate aveam șansă să dau de cineva cunoscut, ca să-mi omor timpul până la ora la care convenisem cu Cezărică să mergem în aventură. Poveștile astea pe care le tot citeam, mai ales Sindbad marinarul și Alibaba și cei 40 de hoți, îmi făcuseră poftă de ceva peripeții insolite, prea era plictiseală prin zonă. Vara, aproape toți copiii plecau la țară sau în concedii cu părinții și strada era pustie. În curtea școlii mai găseai câte doi-trei rătăciți bătând mingea sau stând, pur și simplu, de vorbă, dar nu erau colegi cu mine și n-aveam de ce să trec pe acolo. Ai mei aveau concedii prin august sau septembrie, așa că, din iunie până pe la jumătatea lui august, frecam menta la greu și stăteam mai mult prin casă, decât pe afară. Am luat-o la pas pe bulevard, am văzut că la cinematograf dădeau un film vechi, cu niște păsări, ceva neinteresant, și am luat-o spre școală. Se vedea amurgul căzând peste ferestrele blocurilor și făcându-le să pară flăcări portocalii, cu fâșii violete din loc în loc, și asta mă făcea să mă cred deja în lumea fantastică din O mie și una de nopți. Am mers cât de încet am putut pe trotuar, cu ochii în toate vitrinele și la toate blocurile umbrite de culori spectrale din zonă, până când am ajuns la celălalt gang care dădea spre școală și, în dreptul porții, am aruncat o privire în curte: nici pomeneală de vreun prieten. Dezamăgit, am luat-o înainte, pe sub castani, cu gândul să ajung la blocul turn cu garaje la subsol, unde știam că stau mai mulți colegi de clasă, dar, în dreptul aprozarului, mi-am adus aminte de aventura în urma căreia mama îmi făcuse vârci pe picioare cu un băț, și m-am întors pe stradă, unde Dorina stătea pe banca de la scara ei și fredona un cântec necunoscut mie.
- Salut! Te-ai întors? o abordai eu vesel.
- Mdah, spuse sictirită și reluă melodia
- Ce cânți acolo?
- Ce te interesează? îngăimă ea.
- Eh, ziceam și eu. Așa, că mai aflu ceva șlagăre noi
- ABBA, nah, făcu ea.
Habar n-aveam încă de trupă. La radio nu auzeam decât „Curierul melodiilor” și câte o melodie-două pe la emisiunea De la 1 la 3.
- Unde ai auzit-o? m-am prefăcut eu curios.
- Eeete, că nu-ți spun, zise ea cu un aer ștrengăresc, dar se vedea că o roade ceva.
Am încercat să aflu de ce era așa bosumflată, că ea întotdeauna era veselă și am aflat, după îndelungi insistențe, că-i plăcea de un băiat de la bunici, care venise tot în vacanță, cu ai lui, dar care era de undeva din Cluj-Napoca și se despărțiseră cam cu ochii în lacrimi. Știa că n-avea să-l mai vadă cel puțin până vara viitoare.
Apoi, schimbă registrul și mă întrebă dacă eu nu am o prietenă și dacă nu-i simt lipsa, așa, din când în când. Ce mai, era „trotilată” cum n-o mai văzusem niciodată. I-am zis că am pe cineva, dar că e secret și nu vreau să afle nimeni, nici măcar ea, care era cea mai bună prietenă a mea de la bloc. Sanchi, nu aveam pe nimeni, îmi plăcea ceva mai mult de Crina, vecina mea de la 2, dar nu știam decât eu asta și bănuiam doar că sentimentul era reciproc, dar... doar atât.
Am mai sporovăit noi câteva minute și, brusc, de parcă-și adusese aminte, m-a întrebat:
- Auzi, tu știi vagoanele alea din spatele blocului din capăt?
Am rămas blocat. Adică, de ce vorbea azi toată lumea despre vagoanele alea amărâte și de ce, dintr-odată, deveniseră tema principală de discuție pe stradă? Niciodată nu fuseseră o temă de interes înainte să vorbesc eu cu Cezar... Hopaaa! Stai așa! Acum mă prinsesem eu: păi, după ce-l ușuisem pe la prânz, sătul de poveștile lui cu Jedi și Han Solo et comp., ăsta dăduse sfoară-n țară și subiectul era acum în capul tuturor. Mamă, ce-i fac dacă vine diseară! Deja mă gândeam că sunt șanse minime să mai coboare și-mi făceam socoteli dacă să mă aventurez singur sau să stau cuminte. Mai aveam de așteptat vreo oră și câteva minute, dar mă frământam în sinea mea și, dacă s-ar fi strâns o liotă de copii care să meargă cu noi, eram chitit să renunț. Prea periculos și prea bătător la ochi pentru cei de la blocul din capăt. Ar fi iscat, probabil, un mic război, având în vedere că practic le încălcam teritoriul. În fine, după ce am mințit-o că habar n-aveam ce e cu vagoanele, Dorina a plecat în casă, plictisită și, la plecare, mi-a trântit un:
- Baftă, Mana-mana! Ai grijă să nu pățești ceva pe acolo..., și m-a pupat pe obraz, după care a zâmbit misterios.
Ceeee? Era clar că nu mai avea rost să-l aștept pe Cezar. Și ce era cu zâmbetul ăla? Hmm! Îmi plăcea de Dorina, dar nu la modul în care îmi plăcea, totuși, Crina. Era o prietenie frumoasă și ne distram de minune amândoi, dar să mă pupe pe obraz și să-mi zâmbească așa frumos?!
M-am enervat. Am luat-o încet spre scara lui Cezărică, cu gândul să-l chem „la raport”. L-am strigat de jos, știind că geamul camerei lui era deschis. A apărut după vreo treizeci de secunde. A zis că se îmbracă repede și vine. Mă pregăteam să-i trag un perdaf pentru că nu păstrase secretul, dar m-am răzgândit, de teamă să nu renunțe în ultimul moment. Ce m-a enervat a fost că, în ciuda înțelegerii noastre, a venit cu soră-sa, mai mică cu doi ani decât noi, și mi-a bolmojit că nu mai scapă de ea, că-l amenința că le spune părinților că mergem undeva, departe, unde nu aveau voie copiii. Mi-a sărit țandăra, l-am tras deoparte și l-am întrebat scurt, în șoaptă, dar răstit:
- Ce te-a apucat, băi, de-ai spus la toată lumea de vagoane?
- Nu i-am spus decât soră-mii, acasă, s-a apărat el cu ochii bulbucați, dar tu nu știi că toată lumea se întreabă ce e cu vagoanele alea de când le-au adus acolo?
Am înghițit gălușca, vrând-nevrând, dar i-am atras atenția că, dacă soră-sa face figuri și îi este frică, eu nu mă întorc din drum și nici nu stau după ei. În sfârșit, după câteva minute de ezitare, Cezar a luat-o de mână pe soră-sa, i-a promis că o duce a doua zi la un film și la cofetărie, numai să ne lase pe noi în pace și să rămână la bloc, cu fetele, dar să nu mai spună nimănui nimic și mai ales părinților. Fata a zâmbit cu subînțeles, l-a șantajat pe frate-său cu încă o promisiune că-i va da și gumă de mestecat străină, cu gust de fructe, și a plecat fredonând ceva de neînțeles. După ce am rezolvat problema, am luat-o, cu pași mărunți, dar hotărâți, spre capătul blocului. Ne-am ascuns o vreme după clădirea cu tomberoane și am așteptat să se lase bine întunericul. Apoi, tiptil-tiptil, așa cum citisem eu în „Winnetou” că se strecurau pieile-roșii în taberele armatei americane, am mers până la primul vagon din capăt și ne-am băgat dedesubtul lui, așteptând câteva momente și ciulind urechile, ca să auzim dacă nu ne urmărea cineva, că de văzut nu mai putea fi vorba, că se întunecase ca naiba și nu voiam să fim reperați, așa că țineam lanternele stinse. După câteva minute, am aprins una din lanterne și am căutat trapa. Am găsit-o și, spre surprinderea noastră, era deschisă. Ne-am strecurat cu grijă în vagon și am început să cercetăm împrejur, cu lanternele. N-am văzut mare lucru, dar am luat-o înainte, trecând în celălalt vagon și, după ce am cercetat și acolo, negăsind nimic interesant, am trecut și prin următoarele cinci. Pe la al nouălea, ne-am oprit, obosiți și rebegiți de frig și, tot căutând pe podea după niscaiva monede vechi sau mici bijuterii pierdute cândva, poate, cei care se ocupau de tren sau de cei care descărcaseră ori încărcaseră marfa, am dat cu ochii de o altă trapă. Am tras de un mâner de fier, dar nu am reușit singur și, după ce ne-am opintit de câteva ori, eu dintr-o parte, Cezărică din cealaltă, am deschis-o cu zgomot. Ne-am speriat. O clipă, am crezut că vin cei din blocurile de vizavi de tren, dar nu am auzit vreun alt zgomot. Cezar începuse să se codească și să mă îndemne, timid, să ne întoarcem acasă, dar nu aveam de gând să o fac. Resemnat, Cezar s-a uitat în jos și, uimit, mi-a arătat cu degetul: dincolo de trapa deschisă dedesubtul nostru se căsca un hău imens, înspre care ducea o scară de fier, la fel ca aceea de pe centrala termică lângă care mai stăteam seara, în curtea școlii. Ne-am uitat unul la altul și, după o scurtă ezitare, m-am hotărât să cobor eu primul. Ușor, cu lanterna prinsă între dinți și tremurând, nici eu nu știam dacă de frig, de frică sau, pur și simplu, surescitat din cauza aventurii, am coborât vreo 30 de trepte, l-am așteptat pe Cezar și, după ce a ajuns și el, am îndreptat lanternele înainte și am rămas mască: un tunel imens, fără capăt, se deschidea înaintea noastră și am observat că, în partea stângă, pe perete, era un întrerupător. Curios, am apăsat pe el și, în clipa următoare, un șir nemaipomenit de lung de neoane s-a aprins, după mai multe pâlpâieli, dând la iveală pereții subterani vopsiți într-un galben fosforescent, care ne invita, practic, să mergem înainte, fără ezitare. „Aventură, tată!”, mi-a șoptit prietenul și a luat-o în față cu pași repezi, aproape alergând. M-am ținut după el, cu capul vâjâindu-mi de emoție și de teamă și, pe măsură ce înaintam, mi se părea că o facem cu o viteză din ce în ce mai mare. După vreo jumătate de oră, tunelul se curba ușor spre dreapta și viteza mi se părea că e de tren rapid și, culmea, în loc să ne simțim obosiți, aveam o forță și o voință de adevărați Jedi. Nu știu când a trecut o oră, timp în care ajunseserăm să zburăm, efectiv, prin tunelul pustiu și, deodată, am ajuns la o fundătură: era capătul – un perete roșu, cu o scară asemănătoare cu aceea de la capătul celălalt. Am urcat încet treptele, care păreau și mai multe, și am ajuns, după vreo cinci minute, la un capac rotund. L-am împins cu greu amândoi și am ieșit afară. Aerul era rece, ne ieșeau aburi din nări și era zi, chiar dacă cerul înnorat nu lăsa să se vadă soarele, ceea ce mi s-a părut ciudat, având în vedere că plecaserăm de acasă seara, pe la 19:30. Noroc că mă îmbrăcasem în trening, căci am văzut, spre surprinderea noastră, aproape în mijlocul verii, zăpadă și am simțit deodată că-mi clănțănesc dinții cu putere: era ger! Nu am apucat să spun nimic, am aruncat o privire în față și totul mi se părea ireal – o piață și un bulevard imens, plin cu oameni agitați, de o parte și de alta a căruia se înălțau blocuri noi, albe ca neaua și care se termina, departe, în capăt, cu un magazin universal cum numai în pozele din reviste văzusem. Încă nu-mi revenisem din șoc, când l-am văzut pe Cezărică întors cu fața spre mine, cu gura căscată și mâna dreaptă ridicată în aer. Îmi arăta ceva, dar pe fața lui se citea un soi de uimire amestecată cu groază. M-am întors și eu, iar șocul m-a lovit direct în plex: la câțiva pași, dincolo de un gard alb și lung, se înălța o măgăoaie de clădire de neconceput pentru un puști de 8 ani care nu ieșea din orășelul lui decât o singură dată pe an, vara, în concediul părinților. Auzisem vag, la Telejurnal, sau la părinții mei, care mai discutau uneori, în bucătărie, pe ascuns, că Ceaușescu se pregătea să-și facă un palat mare, în inima Bucureștiului, și că începuse, deja, să demoleze o zonă special pentru asta, dar habar n-aveam că era deja gata și trona, ca o fortăreață, în Capitala pe care nu o mai văzusem niciodată. Eram în București!!! La un moment dat, încă șocați, ne-am trezit luați pe sus de o mulțime de oameni furioși, care mergeau repede spre centru, am trecut un pod și, după câteva minute, am ajuns pe un bulevard înțesat de lume. Luați de val, nu am mai văzut decât că, în stânga, era o clădire pe care scria mare „Liceul Gheorghe Lazăr”, de care nu auzisem încă nimic, fiind abia în clasa a V-a, apoi am lăsat în urmă, tot pe stânga, Parcul Cișmigiu și, aproape de capăt, am cotit stânga, pe un alt bulevard, pe lângă un magazin numit Romarta și am ajuns lângă un alt magazin, Muzica. La un moment dat, de nicăieri, au început să sune focuri de mitralieră și oamenii înnebuniți au luat-o la sănătoasa, care pe unde a apucat. Am intrat cu groază într-un gang și am auzit, deodată, un cor care scanda cât se poate de clar: „Jos dictatorul!”, „Jos Ceaușescu!”. Eram terifiat, pentru că știam de la tata că nu era voie nici măcar să spunem glume despre el, darămite să strigăm asemenea grozăvii. În învălmășeala care se iscase l-am pierdut pe Cezărică și am început să plâng. Printre lacrimi, am văzut pe cer un elicopter mare, care decolase de pe o clădire care, am aflat mult mai târziu, era sediul CC al PCR. Lumea a început să țipe și să se bucure mai tare ca la un meci și s-a auzit, în văzduhul plin de fum și de sunete de mitraliere, o voce: „Dictatorul a fugit!” Au izbucnit, din mii de piepturi, urale. Am mai auzit „Libertate! Libertate! Ole. Ole, Ceaușescu nu mai e!” și am decis să-l mai caut pe Cezărică. L-am găsit undeva, ghemuit, în apropiere de o biserică, l-am tras de mânecă și am fugit înapoi, spre locul de unde ieșiserăm la suprafață fără să ne mai uităm în spate. Ca prin minune, am descoperit gura canalului și ne-am prăvălit în el, pe scară, până în tunel, însă nu mai era niciun întrerupător și a trebuit să ne descurcăm cu lanternele. Am fugit cât am putut de repede până în celălalt capăt, dar cu aceeași viteză ca atunci când veniserăm dinspre Bacău. Când am ajuns pe strada cu plopi, la scara lui Cezărică, tremuram amândoi ca varga și nu mai știam dacă suntem vii sau dacă măcar plecaserăm la vagoane. Ceasul lui Cezar, un Casio primit de la tatăl lui după ce acesta revenise dintr-o deplasare în Iugoslavia, arăta ora 20.00. Ajuns acasă, am intrat, am mâncat în liniște și m-am dus în camera mea fără să mai scot o vorbă toată seara. Am pus mâna pe „O mie și una de nopți” și am adormit citind.