ULTIMUL CUVÂNT
cupola
autor: Tego



În cocon, nimfa trăia cea mai confortabilă tăcere. Ar fi putut alege veșnicia, dar și-a dorit uimirea. Şi atunci a auzit prima bătaie din aripi... Şi prima bătaie din aripi a fost și ultimul cuvânt.

Deschise ochii. Simți o ușoara amețeală și o durere care răzbătea din spatele tâmplelor. Își frecă fruntea cu ambele mâini, cu degetele mijlocii, în timp ce, cu degetele mari, își masă ușor tâmplele. Simți cum o căldură îi pătrunde întreg corpul. Închise ochii și simți că durerea începea să scadă în intensitate. Cât despre amețeală, această dispăruse fără să își dea seama. Se gândi că poate fi totul de la faptul că are o tensiune arterială anormală sau poate că dacă stă cu ochii închiși se reglează totul. Deschise ochii cu ușoară teamă. Clipi de câteva ori, neîncetând să își maseze fruntea și tâmplele, dar nu simți că durerea se intensifică. Continuă masajul și zâmbi. "Ce prost sunt", își spuse în timp ce privea camera în care se afla.
Nu-și amintea cum ajunsese acolo. Ultimele amintiri erau din trenul de mare viteză cu care călătorea, așa cum o făcea zilnic, către locul de muncă. Își amintea că trenul intrase în tunel apoi, în loc să se aprindă lămpile de control, o flamă izbitor de puternică, orbitoare, îl făcuse să închidă ochii brusc, să se aplece ca și când ceva ar fi urmat să îl lovească. Apoi… De acolo totul părea o negură. Nu-și amintea nimic."Probabil a avut loc un accident în trenul ăla și eu sunt acum la spital..." Își mișcă picioarele, unul câte unul, cu teamă, încercând să afle dacă este întreg. Căuta să își simtă întregul corp, fiecare bucățică. "Sunt cu toate la locul lor". Zâmbi iar și își dădu seama că durerea de cap dispăruse.
Se uită în jurul său, fără să se ridice. În stânga, o fereastră acoperită de o perdea transparentă, dincolo de care se putea vedea cerul albastru, senin, cu nori albi, prietenoși. În dreapta, o comodă, un dulap, o masă, un scaun. Pe masă, din poziția în care se afla putea să vădă un stilou și un top cu hârtie de scris.
Încercă să se ridice și mare îi fu’ uimirea să constate că îi era imposibil. O teamă imensă îl cuprinse. Simți că se sufocă, apoi simți cum o transpirație rece îi inundă fruntea. "Sunt paralizat!" își spuse. "Sunt victima unui nenorocit de accident și am rămas paralizat!". În acel moment dori să strige după ajutor, dar vorbele nu îi ieșeau pe gură. Era incapabil să scoată vreun sunet. Închise ochii și simți cum o lacrimă îi curge pe obraz. "Nu se poate!" își strigă în gând și strigătele alea le auzea ca și când le-ar fi rostit. "Nu se poate!Nu se poate! Nu se poate!" Simțea că frica îl va stăpâni și că se va epuiza fără să poată spune cuiva, fără să îi afle cineva teama. Lacrimile îi curgeau pe față, alunecând până către urechi. Când simți lacrima atingându-i urechea își duse mâna instinctiv și se șterse. Atunci deschise ochii uimit și își spuse în gând: "Păi eu pot să mă mișc! Pot mișca mâinile, pot mișca picioarele! Simt lacrimile!" Se pipăi pe piept, pe șolduri. Simțea corpul, își simțea mâinile. Se apăsă pe abdomen și simți că interiorul se dilată. Își simțea și interiorul. Își simțea inima cum bate, își simțea respirația. "Este ceva incredibil! Cum naiba să fii paralizat, dar să simți totul!? Cum să nu te poți mișca, cum să nu poți vorbi, dar să fii conștient de fiecare părticică a corpului, să o simți, dar să nu o poți controla!?" Mintea încerca să deslușească prin toate cunoștințele dobândite dacă mai auzise de așa ceva. Se uită către fereastră, apoi către cameră. Înțelegea că poate mișca capul în stânga și în dreapta, dar nu putea să se ridice. "Poate că așa e să fii paralizat și eu îmi închipuiam altceva." Gândul acela îl făcu să simtă iar frica. Închise ochii și încercă să își liniștească respirația. "Trebuie să fiu calm. Trebuie să fiu atent la ce se întâmplă.Poate, la fel ca și durerea aia pe care o aveam atunci când m-am trezit, poate la fel va trece și senzația asta. Starea asta".
Stătu așa, cu ochii închiși, controlându-și respirația, până când reuși o stare de relaxare totală care îl cuprinse într-atât încât a uitat tot ce s-a întamplat. După o vreme adormi.
Undeva între somn și realitate, auzea, ca de peste tot, o voce,blândă, controlată, care spunea:
"Nu puteți vorbi. Puteți gândi oricât, orice, dar veți putea spune doar ceea ce contează. Pentru că ceea ce veți spune, veți putea spune în scris. Doar în scris. Orice încercare de a comunica cu ceilalți, altfel decât în scris vă va provoca rău. O astfel de încercare vă va face să simțiți o durere puternică în cap. Şi veți leșina. Ştim că toți veți încerca la un moment așa ceva… Veți încerca prin gesturi, prin semne, chiar din priviri să spuneți ceva, dar nu veți face altceva decât să vă provocați durere. Cu timpul veți înțelege și veți accepta această situație. Până atunci să țineți minte că tot ce veți spune, o veți face în scris. Şi cu fiecare literă, cu fiecare cuvânt scris, veți consuma cerneala din stilou. Când cerneala se va epuiza, atunci vă veți stinge și voi.
Când vă veți trezi, veți putea coborâ din pat, veți putea umbla… Cel mai important- pe masă veți găși un stilou. STILOUL! Dar nu uități:- stiloul este instrumentul cu ajutorul căruia veți putea comunica, oricum, orice, oricui. Dar nu oricât! Pe masă, lângă stilou, aveți hârtie pe care veți putea scrie."

Nu putea să realizeze cât timp trecuse. Părea că este în camera aceea, pe patul acela, de o veșnicie, dar totul i se părea atât de nefamiliar, necunoscut, de parcă ar fi acolo de doar câteva clipe.
Imediat ce s-a trezit și-a adus aminte visul acela ciudat. Cuvintele pe care le rostise acea voce se repetau, se rostogoleau, se înlănțuiau, ca și când ar fi vrut să pună stăpânire pe toată mintea sa.
Reuși să mediteze la înșiruirea de cuvinte și încet, încet, pe măsură ce își recăpata conștiența, înțelegea și sensul lor. Zâmbi, ca și când a înțeles că cineva ar fi vrut să-i facă o farsă, iar el, doar făcea pe victima. Ca și când nu ar fi știut că este o farsă. Ca să nu strice surpriză celor care îi jucau farsa își spuse să încerce să spună ceva folosind cuvintele, vorbele, dar să o facă în șoaptă astfel încat cei care îi jucau farsa să nu fie dezamagiți că le-a aflat secretul.
Se întoarse cu spatele către masă, își trase pătura peste cap și sub pătură încercă să spună șoptit cuvântul „surpriză”. Mare îi fu mirarea să realizeze că, cu toate că voință avea, că se gândea la ce are de făcut și că și știa cum ar trebui să se întample, gura îi rămânea nemișcată, dincolo de voința sa, ca și când ar fi fost hipnotizat. Încercă iar, gândind la cuvântul „vorbe”. Nimic. Își spunea în gând : „vorbe, vorbe, vorbe…” Repeta într-una cuvântul , dar nicicum nu reușea să-l rostească.
Își trase pătura de pe el și o azvârli. Cu tălpile goale atinse podeaua rece și asta îl făcu să tresară. „Ce naiba se întampla!?” Își dorise să spună asta cu voce tare, dar cuvintele nu puteau fi rostite. Le auzea în mintea sa, le înțelegea, dar nu putea vorbi.
Se liniști și păși către fereastră. Acolo trase perdeaua și își lipi fața de geam. Simți geamul rece ca pe o mângâiere ce îl alina și îi plăcu această stare. Se bucură că vede, că simte, că aude, că merge, că … „Cum naiba au reușit? Şi cine sunt cei care îmi fac asta? Cei care ne fac asta!” amintindu-și că vocea aceea se adresase nu doar lui, ci mai multor persoane.
Se uită pe fereastră către cerul curat, albastru. Nu se vedea altceva decât cerul și pe cer niște nori albi. Nu se vedea vreun copac, vreo clădire. Nici măcar clădirea în care era nu o vedea. Se uită în sus, în jos, în stânga, în dreapta. Nimic. Părea mai degrabă că fereastră este un tablou, nu o fereastră. Observă că nu există vreun mâner de deschidere.”Cel mai probabil e o fereastră falsă.” În timp ce gândi asta simți cum revolta punea stăpânire pe el și cum își dorea să lovească în cineva. Nu ceva, ci pe cineva!
„Ciudat cum omul simte nevoia să transfere în mod conștient sau inconștient răul, chinul, suferința sa, altora. Asta nu se întâmplă la alte vietăți. Sau cred că nu se întâmplă. Dar omul… Cu omul este altceva! Cu cât este mai puțin educat, cu atât se va manifesta în acest sens și va transfera celor din jur, într-un fel sau altul, chinul care îl macină. Şi chiar dacă, pe de o parte, omul este, dacă nu singura vietate, atunci printre puținele, care poate simți sentimentul milei, fiind în stare să ofere compasiune, vom regăsi, între indivizi, oameni care suferă din milă atunci când văd un animal rănit, dar care, în același timp, sunt în stare să își transfere chinul propriilor semeni.”
Aceste gânduri îl surprinseră. Rămăsese nemișcât, cu fața lipită de geam și gândise aceste lucruri ca și când tot ce i se întâmpla nu era altceva decât o clipă de meditație. „Probabil că sunt sedat” își zise. „Cel mai probabil sunt atât de calm pentru că mi-au dat ceva medicație.”
Se îndepărtă de lângă fereastră și înaintă prin cameră.
Camera părea mai degrabă una de hotel ieftin. Chiar și patul, mobilierul sărăcacios - o masă, o noptieră lângă pat, un fotoliu și atât. Toate îl făceau să gândească că așa și este. Un hotel. Camera dădea într-un hol mic care avea în stânga, în dreapta și în capăt câte o ușă. Deschise ușa din stânga și fără mirare, descoperi toaleta. „Exact ca într-un hotel!” . Cabina de duș, un lavoar mic, vasul de WC, oglinda, un coș pentru deșeuri, prosoapele așezate îngrijit pe un suport, un dulap de baie. Deschise dulapul și înauntru găsi periuța de dinți, un aparat de ras, pastă de dinți, spumă de ras, after shave, apă de toaletă, hârtie igienică. Le inventaria pe toate cu răbdare, fără grabă. Desfăcu sticla cu apă de toaletă și miroii : ”Destul de discret. Parcă miroase a lăcrămioare.” Pulveriză de o parte și de alta a gâtului în timp ce se privea în oglindă. Mirosul plăcut al apei de toaletă îl făcu să simtă o senzație de relaxare și își zâmbi. Ca și când cel din oglindă ar fi fost altcineva, îi trase complice cu ochiul. „ Tinere, vom vedea ce e și treaba asta.” În timp ce își spuse în gând asta, ieși din toaletă și, din hol, deschise ușa din fața sa. Era de fapt un mic dresing. Pe umerașe observă un costum de haine, cu cămășa pusă și ea sub haina costumului. O cămașă albă. Lângă costumul din stofă era un costum sport, de culoare albastră. Sub jacheta sport, pe umeraș, văzu o bluză cu mâneci scurte, de culoare galbenă. Pe rafturi erau câteva cămași împachetate și câteva bluze.Jos, o pereche de pantofi din piele. „Pentru costumul din stofă” își spuse. Lângă ei, o pereche de pantofi sport și o pereche de papuci de casă. Se aplecă și luă papucii de casă. Își băgă picioarele în ei și se miră că sunt potriviți. Îi scoase din picioare și îi puse la loc. Atunci se uită și la cum era îmbracat. Avea pe el o pijama de culoare verde deschis pe care erau imprimate modele geometrice, parcă aruncate la întamplare. Închise ușa dresingului și se întoarse către ușa din capătul holului. Apăsă clanța cu o ușoară emoție și rămase surprins când aceasta se deschise. Se aștepta ca aceea să fie ușa care duce în afara camerei, dar se gândise că este blocată. Cu grijă, deschise ușa larg și văzu un hol de nici doi metri lățime și chiar în față lui o altă ușa. Pași pe mocheta holului și privi în stânga și în dreapta. Holul părea un arc de cerc, atât în stânga, cât și în dreapta. De unde se afla nu reușea să vădă unde se termină holul. Porni în stânga.Pe ambele părți, față în față, erau uși (uși ca ușa camerei din care ieșise). „Astea sunt toate camere de hotel.” își zise, în timp ce continua să meargă. Merse așa cât să fi parcurs vreo 50 de pași fără ca, în față, să vadă capătul holului. După un timp văzu pe partea dreapta un rând de scări care urcau și unul care cobora. Nu folosi scările, ci continuă să înainteze pe hol. Tot holul era același- uși pe o parte și pe alta, mochetă pe jos. O mochetă curată,roșu-brun, iar pe tavan erau becuri încorporate. Cel mai probabil că a mers așa vreo 20 de minute, dacă nu mai bine când în partea stângă observă o ușă deschisă. Intră timid în camera respectivă și își dădu seama că de fapt era camera din care plecase. „ Am mers în cerc.” își zise. Se uită la ușa de la intrare, o studie cu atenție și observă că nu are nimic distinctiv pe ea. „Dacă nu o lăsam deschisă, riscam să nu mai găsesc camera.” Își zise. Se uită la ușa din fața camerei sale, era la fel. Se duse și încerca să o deschidă. Ușa era încuiată. Se întoarse în cameră, întră în toaletă, lua de acolo sticla cu apă de toaletă și apoi se întoarse și lovi ușa de la intrare, în partea din afară, cu fundul sticlei, așa fel încât, pe ușă se văzu un semn, o adâncitură provocată de lovitură. „Așa o să știu care este ușa camerei mele.” Gândi asta atât de natural, ca și când știa că urma să fie camera sa. Își dădu seama imediat de asta și își zise „dacă o să rămână camera mea…”. Privi încă o dată cu atenție locul unde făcuse semnul pe ușa, apoi închise ușa. Puse sticlă cu apă de toaletă la locul ei și intră în cameră lăsând ușa de la toaletă deschisă. Trase scaunul de lângă masă, se așeza pe el și privi masă. Răsfoi hârtiile așezate lângă stilou și văzu că toate erau albe. Nici un cuvânt, nici un semn, nimic.
Se uită la albul hârtiilor și simțea că dincolo de toate cele văzute altceva se întâmplă cu el, mult mai important decât situația în sine, decât formele din jurul sau, decât provocarea asta.
Simțea că îi este foame și sete. Și atunci se întrebă " unde or fi mâncarea și băutura?". Se ridică de pe scaun și se uită atent prin cameră. "E clar, aici nu este nimic de mâncare. Apă pot să beau din baie, dar mâncarea!?".
Gândurile astea îl însoțiră până afară din cameră. Când ajunse în hol, se mai uită odată la semnul de pe ușă, ca și când ar fi vrut să se asigure că încă mai era acolo și apoi încercă iar clanța ușii din față. Această nu se deschise. Hotărât, închise ușa camerei și plecă.
Când ajunse în dreptul scărilor se gândi "În sus, pot doar să îmi consum energia urcând. Pare mai logic ca mâncarea să fie jos." Nu mai căută argumente pentru decizie. Coborâ un etaj, apoi altul și altul, și altul... Numără fiecare etaj de care trecea, ca să aibă o orientare pentru când se va întoarce. "Dar de ce m-aș întoarce?" se întrebă. " Camera aia are un pat și o baie. Atât. Nu merită pentru să mă întorc." Se așeză pe treapta unei scări ca și când ar fi vrut să înțeleagă că drumul său depinde de voința lui. Ca și când ar fi putut dormi și acolo pe treapta aia. "Oare sunt singur în toată clădirea asta?" Cu întrebarea asta în minte își continuă drumul, coborând. Numărase fiecare etaj. Coborâse 17 etaje când scările se terminară.În fața lui, era o ușă care părea că dă într-o curte și atunci simți o bucurie, ca și când ar fi fost un copil în fața unui magazin cu jucării. Totuși, se temea ca nu cumva ușa să nu se deschidă dar, simți o teamă, la fel de intensă, în timp ce gândi că se va deschide. Nu îndrăznea să încerce. "Cine știe ce o fi dincolo? Aici parcă sunt totuși în siguranță. Găsesc eu mâncare undeva în toată clădirea asta. Am coborât 17 nivele. Și câte or mai fi în sus. Undeva, la unul din etaje, sigur este ceva de mâncare." Aceste gânduri îl făceau să ezite. Se uita când către scări, când către ușă, nehotărât. Această stare dură câteva secunde bune până când, deodată, fără să mai gândească, puse mâna pe clanță și când simți că ușa cedează, o deschise larg. Dintr-o dată un aer proaspăt, rece, curat, îi atinse fața, îi pătrunse în plămâni, răcorindu-l, făcându-l să simtă cum mintea și trupul i se umplu cu energie. Înainte de a vedea ceva, acesta a fost prima senzație. Prima sa percepție a ceea ce era dincolo de ușa aia:- aer curat, proaspăt, vigorant. Imediat după ce simți toate astea, ca și când simțurile sale nu se puteau manifesta deodată, ci își dădeau întâietate, văzu! Privirea sa sorbea priveliștea, precum mai devreme nările sale sorbiseră aerul. Era o curte mare, al cărei contur nu îl putea zări din poziția în care se afla. Părea o curte rotundă, judecând după zidurile clădirii din stânga și din dreapta. O curte plină de verdeață, cu alei curate, pietruite, cu bănci și izvoare în miniatură. Pe alei văzu oameni. Se miră că nu trăia imboldul să se ducă la ei. Nu era grăbit să-i întâlnească. Stătea în ușă, împietrit, dar cu simțurile în așteptare, treze. Clădirea se înalța ca un turn, imens. " Cred că sunt mai mult de 100 de etaje" își spuse în timp ce privea de jur împrejur și în sus. Tot ceea ce vedea, era de fapt interiorul unui cilindru care părea a fi de sticlă. Nu se vedea nimic dincolo de acele ferestre aparente. Deaspura capului , acolo unde cel mai probabil se termina clădirea, se vedea un albastru curat. "Cât o minge. Ca o minge albastră" își zise. "Înaltă clădire!" Apoi își întoarse privirea către curte. Oamenii din față sa, femei și bărbați, se plimbau, tăcuți, fără grabă. Unii stăteau pe bănci. Alții își făceau de lucru prin iarbă. Păreau că ar cauta ceva. În acel moment auzi! Auzi cum vântul mișcă frunzele copacilor și auzea cântec de greieri. Auzea pașii celor care umblau pe cărări și foșnetul hainelor lor. Și cam atât. "Nimeni nu spune nimic. Nu se aud păsări. Nu se aud mașini sau copii." Cu aceste gânduri păși către un ins care stătea așezat pe o banca, chiar la marginea grădinii. După câțiva pași simți, pe tălpi, pietrele de pe jos. Călcă pe o piatră, neglijent și simți o durere în călcâi.Se opri și ridică priciorul, frecând locul care îl durea. Atunci își dădu seama că este desculț! "Mai să fie, nu doar că sunt desculț, dar sunt în pijamale!" Se uită la cei din grădină și văzu că toți erau îmbrăcați cu haine adecvate locului și vremii. Doar el era în pijamale. Când călcase pe piatră , din mișcarea instinctivă, izbise cu talpa piciorului pietrele de pe alee astfel încât, câteva se rostogloiră către cel care ședea pe banca de la marginea grădinii. Omul, văzând pietrele, privi către el și, fără vreo mirare, zâmbi. Gestul nu-i scapă nici lui. Nu reacționase la acel zâmbet, copleșit de durerea pe care o resimțea, dar acum, după ce se liniști, zâmbetul acela îl revazu' și parcă prinse curaj. Uită și de jena faptului că era în pijamale și de faptul că este desculț. Își dorea doar să îi vorbească acelui om. Se îndreptă către el și când ajunse în dreptul lui încercă să îi vorbească." Bună ziua, eu sunt Radu." își auzi gândurile, dar nu și vorbele. Mai încerca o dată : "Salut, eu mă numesc Radu" degeaba! Vorbele nu îi ieșeau pe gură. Buzele nu i se mișcau. Își auzea vorbele precum niște gânduri. Ca și când le-ar fi spus numai pentru el. Probabil că uimirea de pe chipul său se putea observa cu ușurință căci omul se ridică de pe bancă, îl prinse cu ambele mâini de umeri și îl privi fără să clipească, fără să zâmbească, fără să fie încruntat, ca și când era o statuie al cărui chip inert transmitea doar formă produsă de artist, lăsând privitorului loc de imaginație proprie. Radu îl privi pe ins, nedumerit, apăsat de senzația de rătăcire pe care o resimțea. Îl privi, îi simți mâinile pe umeri, mâini care nu-l strângeau, nu-l apăsau mai mult decât că o atingere neutră. Îl privi și, ca și când încerca să-l redeseneze, îi făcu un contur rapid, o poză pe care dori să o memoreze, cât de repede, până nu dispare! Nasul ușor coroiat, ochii albăștri, urechile mici, parcă lipite de țeasta capului, părul grizonat, scurt și aranjat, buzele bine conturate, groase, bărbia îndrăzneață, fără par, gâtul puternic, umerii lați. Omul purta o cămășă albă, cu mâneci lungi suflecate la manșete. La piept observă... Atunci, exact când privirea lui se îndrepta spre pieptul aceluia, insul își retrase ușor mâinile de pe umerii săi, se întoarse cu spatele și plecă. Radu, ca și când ar fi vrut să-l oprească, făcu un gest cu mâna întinsă. Dar imediat se opri. În minte îi era imaginea stiloului. La pieptul omului, în buzunarul cămășîi era stiloul! Un stilou ca cel pe care el îl lăsase în cameră, pe masă. "Of, am și uitat de asta!" își spuse. "Treaba asta e pe bune, din câte observ."
Își aduse aminte de cele întâmplate, de vorbele acelea pe care le ascultase ca prin vis. "Pfuai! Înseamnă că trebuie să mă întorc în cameră! Asta da belea. Să urc 17 etaje. Bun așa! Ăștia nu or avea lift pe undeva? Eu, ca eu. Până la etajul 17 rezist, dar cei care stau acolo sus, în vârful clădirii, ce or face fără lift? Trebuie să fie și un lift." Cu gândurile astea se îndreptă către ușa pe care ieșise. Se mai uită o dată către grădina din spatele său apoi întră în clădire. "Trebuie să mă duc să îmi pun niște haine pe mine și să îmi iau stiloul ăla la mine. Oare cât o fi ceasul? O fi către seară, o fi mai către dimineață? Și unde pot găsi mâncare? " Urcă scările fără vreo grabă și toate întrebările astea îl învăluiau fără să le găsească vreun răspuns. Nu erau curiozități prea mari. Nu le simțea ca pe o apăsare și nici nu-l revolta lipsa răspunsurilor. Și le punea în mod natural , ca și când avea nevoie să vorbească cu cineva și singura persoană căreia i se putea adresa era el. Vorbea el, cu sine. "ha, ha, ha... " râdea în hohote în gând, dar pe față îi apăruse doar un zâmbet discret. "La asta nu s-au gândit! Pot vorbi cu mine, fără ajutorul stiloului! Sau, poate că s-au gândit, dar nu și-au dat seama cât de important e să ai cu cine vorbi. Chiar și dacă acel cineva e propria persoană." Se opri ca și când pierduse ceva. Se simțea rătăcit și nu își dădea seama de ce. "Pfuai, ce prost sunt! Am uitat să număr etajele!" Își dădu seama că nu va putea găsi camera pentru că totul- scările, pereții, ușile, la fiecare etaj, erau identice. "Asta e... Cobor și mă întorc. Le număr." simțea că situția îl amuză , nu îl revolta. Nu se simțea obosit, nu se simțea nervos. "Sigur e de la vreun medicament, ceva... Altfel nu puteam să fiu eu atât de calm. Până mai ieri, dacă mi se întâmpla să fiu atât de neatent, mă enervam la culme." Gândind astfel ajunse jos. "Bine că n-am urcat ca prostu vreo 50 de etaje, așa dus pe gânduri." Începu să urce și la fiecare etaj număra: 1, 2...8,9...
Ajuns la etajul 17 intră pe ușa care ducea în hol, o lua la stânga și, privind atent la fiecare ușa, numărându-le, își găsi ușa." E a 7 -a ușa pe dreapta de la intrare. E bine de știut și acest amănunt!" Apăsă clanța, cu o ușoară teamă, teamă ca nu cumva să fie ușa blocată. Dar ușa se deschise. Răsuflă ușurat. Intră în cameră și locul i se părea atât de familiar ca și când acesta ar fi fost locul său de o viață. Intră în baie, deschise robinetul, sorbi o gură de apă. Închise robinetul și se uită în oglindă. "Radu, de azi suntem împreună. Cei mai buni prieteni! Să facem să ne fie bine și să ne respectăm unul pe celălalt. Ok?" Își zâmbi și zâmbetul sau reflectat în oglindă îl simți ca pe cel al unui complice, al unui tovarăș tăcut care îi aproba decizia, subtil, subînțeles.
Se duse în cameră și privi spre masă. Văzu stiloul la locul lui, nemișcat. Îl luă și când îl atinse simți cum un vârtej, la început domol, apoi tot mai puternic, îl ținea în mijlocul său, rotind cele din jur- patul, masa, scaunul, apoi ferestrele, apoi clădirea se ridică cu totul și grădina pe care o văzuse mai devreme jos se învârtea la fereastră lui, odată cu tot ceea ce era în ea: oameni, alei, copaci... Pietrele de pe alei se înșiruiau ca un dragon și se unduiau în sus și în jos, în jurul său. Închise ochii, dorindu-și să nu mai vadă toate acele imagini amețitoare și, când închise ochii se văzu pe sine, privindu-se în oglindă, zâmbindu-și. Apoi se văzu pășind în afara oglinzii, reflexia sa devinind o formă, o entitate, un altcineva. Privea fără teamă către cel care era el, sau celălalt el care, se îndrepta către masă, lua stiloul, hârtiile și le mâzgălea. Una câte una, câte una, câte una... Pe măsură ce le umplea cu mâzgălituri le făcea cocoloș și le arunca prin cameră. În tot acest timp, celălalt el, se transforma de la o clipă la alta - părul de pe față îi creștea cu repeziciune, părul de pe cap deasemenea. Fruntea i se încrețea. Cearcăne adânci îi apăreau sub ochi. Nasul i se transformă și el, se umflase și devenise plin de negi. Apoi observă că părul atât de pe cap, cât și din barba deasă și lungă îi albea. Mâna cu care ținea stiloul devenise noduroasă și tremura. Mișcările îi deveneau tot mai stângace și lente. Ochii îi erau încețoșați. Umerii se indoiau către tăblia mesei. El, celălalt el, devenise în câteva momente un bătrân fără vlagăcare, cu greu mai ținea stiloul în mână. Cu un ultim efort, acesta mâzgăli pe hârtia albă, curată, o linie care pornea de la sanga către dreapta și apoi, în josul paginii, încet, încet, încet...Până când stiloul îi căzu din mână și mâna rămase sprijinită de masă. Radu îl privi pe celălalt . Avea capul căzut spre piept. Murise.
Atunci deschise ochii și privi către stiloul pe care îl ținea în mână. Vârtejul din jurul său se oprise. Nu se temea, dar începea să înțeleagă și să creadă. De acum, stiloul era cuvântul său, era una cu vorbele sale.Vorbe care, spuse, îi scurgeau din viață. Picătură cu picătură, precum cerneala așternută pe hârtie. Fără vreo împotrivire la cele aflate, fără vreo teamă, cu o acceptare deplină, se așeză pe scaun. Luă o hârtie și o așeză pe masă privind lung la ea. La albul curat...
Nu se gândea la ceva anume. De fapt, nu se gândea la nimic. Nici măcar nu simțea nevoia să-și vorbească. Privea către hârtia albă și parcă acel alb, nepătruns de vreun semn, neatins de vreo picătură de cerneală, era cel mai pur lucru întâlnit vreodată. Se uită către stilou. Îi desfăcu cu grijă capacul, pe care îl așeză ușor pe masă. Apoi, ridincând mâna, aduse stiloul cu penița în sus până în dreptul ochilor. O peniță ca oricare alta- ușor crestată la capăt, aurită. "Tu ești cea care mă va ajuta să îmi pun vorbele pe hârtie!" și atunci, fără vreun gest de reținere scrise pe hârtie : EU SUNT RADU.
Puse capacul pe stilou și apoi stiloul îl așeză pe hârtie. Simțea nevoia să se întindă. Se urcă pe pat, se întinse, închise ochii și adormi.



Avea singurătatea sa. Nu pentru că și-ar fi dorit-o în mod explicit. Nu reușise să lege o relație în felul dorit de el. Atunci când a terminat facultatea, ca și când ar fi fost o înțelegere despre care el ar fi uitat, cea cu care petrecuse ultimii doi ani a decis că nu pot fi împreună. Când a înțeles, în el s-au născut sentimente și stări contradictorii. Ba era, ba nu era, trist. Se aștepta să simtă o durere, așa cum citise de multe ori în romanele de dragoste. Dar el se simțea pur și simplu gol și trădat. Toate promisiunile lor, toate visele, păreau, așa, deodată, doar un fel de peliculă dintr-un scenariu ieftin. "Nu avem un viitor împreună. Simt că de acum înainte, trebuie să încerc altceva..." Cam astea au fost cuvintele ei atunci când, după balul absolvirii, obosiți de dans, de dragoste, de alcool, de dans, de alcool, de dragoste, de dans...El visa la nemurire ca și când acele clipe ar fi fost doar o ultima zvâcnire a lumii urmând să se transforme în veșnicie, neștiind că veșnicia e un snop de emoții. Vorbele ei nu l-au uimit. Pur și simplu au săpat în el, instantaneu, un gol!
Nu avea să rememoreze clipele de după. S-a trezit, așa, singur, în singurătatea sa. Fără să simtă nevoia de a mai fi altfel. Muncă lui era universul său. Părinții simțeau că el suferă, dar nu s-au implicat în vreun fel. Erau oameni simpli. El era cel care trecuse dincolo de ceea ce ei ar fi înfăptuit vreodată:- o școală superioară, o diplomă, un statut! În vara de după absolvire nu a făcut altceva decât să se ascundă în vie, la umbră și să citească. Peste zi, mama lui venea cu câte o sticlă de apă, cu o felie de pâine, cu o farfurie plină cu de toate. "Lasă măi, Radu, cărțile alea! O să te îmbolnăvești de la atâta citit! Ia de mănâncă...Bea niște apă. E rece, proaspătă. Acu' a scos-o tac'tu din fântână."
Nu își ridica ochii din paginile cărții. Nu pentru că și-ar fi propus asta. Era dincolo de loc și de timp. Uneori nici măcar nu citea. Gândurile sale erau închipuiri, erau vise, erau amintiri.
"Radu! Hai,mamă, de mănâncă ceva...O să te usuci pe picioare. Radu!"
Și vocea ei, îl trezea la realitate.
"Nu te îngrijora, mamă. Sunt bine. Doar că eram pierdut în rândurile astea. Mă uit mereu printre ele. Mă rătăcesc."
"Ești rătăcit cu sufletul. Tu nu ești în cărți, tu ești în altă parte. Trebuie să găsești calea înapoi." și lacrimile îi umpleau ochii.
Radu se ridică de pe pământul uscat, de sub umbra viei. Își luă mama în brațe și îi șopti: "Sunt bine mamă. Fii liniștită și ai încredere, o să îmi treacă."
Femeia își șterse lacrimile de pe obraz și fața i se lumină. Știa că Radu își împlinește vorbele. "Ia de mănâncă, să prinzi curaj și putere…"
Îl sărută pe obraji și, fără altă vorbă, se îndepărtă.
Radu privea trupul acela care pășea mândru prin via de un verde proaspăt, silueta aceea ce parcă devenea o umbră...
Singurătatea sa era un fel de a fi.

Atunci când a plecat de acasă știa că nu se va mai întoarce curând.Îl răzbeau prea multe dorinți.Își dorea să cunoască și să dovedească.
"Am terminat științele astea inginerești, trebuie să fiu acolo unde cunoașterea mea să fie de folos și să afle."
Când și-a îmbrățișat tatăl acesta i-a șoptit: " Eu am încredere că vei reuși. Ești suficient de deștept și de puternic."
Când și-a îmbrățișat mama această n-a spus nimic. Doar ochii îi plângeau. El i-a zis:" Ai liniște, o să fiu bine!"

Trei cerei a depus și toate trei au primit răspuns. La toți s-a prezentat la interviu. Nu-l interesa câștigul material. Îl interesa să cunoască, să fie el, între necunoaștere și aflare. A fost acceptat de toți cei trei. Dar el a ales GEOMA - companie care realiza cercetări geomorfice și nu doar atât. După cum avea să afle și să înțeleagă mai apoi, compania avea în rândul său și biologi și psihologi și cosmologi. Era finanțată din fonduri publice și scopul său era unul deja știut – de vreo 7 ani se ocupau cu studii în zona supusă deșertificării.
Alesese această companie pentru că simțea că are nevoie de aer, avea nevoie de trecut. Nu de trecutul său, ci de un trecut care să-l îngroape pe al său.
Prima zi de muncă a fost exact ce își dorea mai mult. Nici nu visa la ceva mai bun. Un ins, trecut de prima tinerețe, l-a luat în primire :" Hai debutantule că n-avem toată ziua la dispoziție. Ia rucsacul ăla și hai să mergem că pleacă trenul."
Trenul l-a dus, în prima zi (ca și în următoarele) dincolo de zona urbană. În deșert. Era trenul companiei. Un tren leneș, dacă era să-l compare cu cel cu care ajungea de acasă la muncă. Un tren în care urcau și coborau, pe traseu, angajați ai companiei. Avea să afle mai târziu- toți erau cercetători, sau asistenți ca el. Aria de cercetare și prospecțiuni a companiei se întindea pe o suprafață imensă. Umpleau zi de zi eprubete cu fragmente din sol, de la diferite adâncimi. Se cerceta fără încetare cauza... Cauza care provoca moartea vegetației. Căci orice se planta în solul ăla, murea! Nu se cunoștea cauza! Pe de o parte ei, inginerii, prospectau. Pe de altă parte ceilalți, bilogii, plantau, însămânțau. Nici unii, nici ceilalți nu înțelegeau de ce în solul ăla, pe acea suprafață imensă, nu trăiau plantele. Nici o plantă!
Precipitații naturale existau. Solul, din toate analizele, părea unul ca oricare altul. Ipoteza de lucru era că, undeva, în sol, există un element care dăuna într-atât vegetației încât aceasta nu putea să se dezvolte.
Dar nu se aflase nimic în acest sens.
Ori de câte ori pleca de la bază își lua cu el o carte de studiu. Drumul dura cam 20-25 minute. Prefera să mai afle câte ceva din rapoartele publicate. Era deja mai mult decât curios. Simțea chiar că provocarea îi era destinată lui. Provocarea de a găsi soluția la problema care persista de mai bine de 20 de ani.
Trenul care îi ducea de la sediu în teren era unul lent, comparativ cu trenurile publice cu care pleca de acasă până la serviciu. Ăla era un tren de viteză. Unul care îți fura dreptul de a vedea peisajele. Mereu se întreba ce-o fi dincolo de ferestre. Căci totul părea un tunel al timpului, atât de repede mergeau trenurile alea. Nu vedea altceva decât o pâclă, un fel de ceață zdrobită, un fel de nor întins. Așa se întindea lumea dincolo de tren atunci când acesta se afla în mișcare.
Se urca în tren și citea. La început încercase să afle privirilor ceva, apoi a renunțat.
Dar călătoria sa, până la serviciu, nu dura mai mult de 7 minute. Mai exact 6 minute și 25 de secunde. Cronometrase.