Când își ridică capul de pe masă, pentru o clipă a avut sentimentul că nu recunoaște nimic din jurul său. Apoi, privind mesele alea înșiruite pe trei rânduri, camera cu tavanul înalt, ferestrele…își aminti. “Probabil că am adormit” își spuse. În cameră nu mai era nimeni. Își aminti că atunci când a intrat erau câțiva în încăpere, persoane care stătateau cu mâinile pe mese și capetele așezate pe mâini, părând că dorm. “Probabil s-au trezit și au plecat în timp ce eu am tot dormit. Oare cât timp am dormit?” se întrebă în timp ce se ridică în picioare. “Și mi-este o foame! Nu mă mai las până nu găsesc locul unde se poate mânca.” Își spuse îndreptându – se către ușă.
Când se apropie de ușa care dădea către hol, aceasta se deschise și în cadrul ei o femeie, o femeie tânără, cu părul castaniu, tuns scurt, mică de statură, cu ochii verzi se uita la el. Rămase o clipă încurcat neștiind cum să reacționeze , gândindu-se dacă nu cumva o fi vreo persoană care se ocupă pe aci prin clădire cu organizarea. Dori să o întrebe unde poate mânca, dar imediat își dădu seama că nu poate vorbi. Probabil că situația în care se află se putea remarca pe fața lui căci, femeia zâmbi și se întoarse plecând pe hol. Radu rămase câteva clipe locului, încercând să deslușească momentul. Câteva clipe, suficiente ca în timpul ăla, până ajunse el pe hol, femeia aceea să se fi făcut nevăzută. “Probabil că a intrat în vreo camera.” Își spuse Radu luând-o pe hol și încercând rând pe rând clanțele ușilor. Niciuna nu se deschidea. Merse așa, încercând fiecare ușă, fără vreo izbândă. Toate erau închise. În timp ce mergea se gândea la femeia aceea trăind senzația că o mai văzuse undeva, dar fără să își dea seama când și unde. Atât umblă pe hol până când ajunse la intrarea din clădire “ Iar am umblat în cerc.” își spuse, privind către afară, prin geamurile ușilor largi și înalte. În curtea de afară, ca și mai devreme, câțiva oameni, femei și bărbați, unii stăteau pe bănci, alții se plimbau, alții căutau ceva prin iarbă. Radu se uită la ei și gândurile îl răscoleau, căutând a înțelege ceva. Uitase de foamea care îl măcina. Ceva îl rodea, simțea că este atât de aproape de un adevăr, pe care doar trebuia să-l recunoască, să-l scoată la iveală. Adevăr care se afla în mintea lui, dar pe care îl scăpa printre degete. Deodată, o străfulgerare, un fior crud, îi pătrunse întregul trup, făcându-l să se lase de genunchi, așezându-se pe podeaua rece . “Florina!” Ea era femeia pe care o văzuse mai devreme. Își aminti totul. Își aminti visul care de fapt nu fusese vis, ci o reamintire a unor clipe trăite cândva. “Florina!” își strigă în gând. “Dar cum este posibil așa ceva!? A trecut atâta vreme de atunci. N-am reușit în nici un fel să dau de ea… Și acum, aici!?” Simțea că ceva nu este în regulă, nu putea fi o coincidență întâlnirea aceea, locul acela, visul de mai devreme. Își aminti din vis vorbele Florinei, supuse atunci, în seară dansului “O să ne mai vedem, nu este asta ultimul cuvânt de spus. Vor mai fi.”
Trăia niște stări confuze. Avea impresia că nu este altceva decât subiectul unui joc pus la cale de cineva. Un joc atât de bine ticluit încât…
Fără nici un chef de a mai rătăci pe acolo se îndreptă către camera sa.
Când ajunse, pe masă găsi așezate, într-o rânduiala fără cusur, farfurii, tacâmuri, un bol și lângă acesta un altul. Ridică capacul de pe unul din boluri și sub acesta văzu o friptură de pui, garnisită cu legume și orez. În celălalt bol găsi o supă ai căror aburi îi răscoli mintea și măruntaiele începură să-i forfotească. Luă fără ezitare polonicul care era așezat lângă bol și își umplu farfuia adâncă cu supă. Se așeză și începu să mănânce. “Chiar foarte bună!” gândi în timp ce înghițea din lingura cu un mâner ornat. “Ce masă bogată!” își zise în timp ce se uită la salata de varză, la coșul cu pâine, la…”Asta ce-o fi!?” se întreba, luând în mâna paharul și adulmecand conținutul din el. “Mai să fie, e vin!”
Râse și gustă un pic. Îi părea un vin proaspăt, a cărei aromă îi aduse aminte de strugurii de busuioaca de acasă. Continuă să mănânce supă, apoi mâncă friptură. Și după ce termină de mâncat, fără vreo grabă, își bau paharul cu vin.
“Păcât că o asemenea masă nu o pot savura alături de altcineva.” Își dădu seama că se înșelase căutând o sala unde s-ar fi putut mânca, alături de ceilalți. “Poate că singurătatea fiecăruia, lipsa de interacțiune, face parte din jocul ăsta stupid.” își spuse, fără să simtă vreo revoltă sau vreo încruntare anume.
“Așa da!” își spuse, în timp ce se ridică de la masă mângâindu-și cu satisfacție burta. Senzația de sătul îl făcea să se simtă confortabil. Se gândi să iasă din cameră dar, dincolo de gândurile sale, picioarele îl îndreptară către pat. Fără vreo împotrivire, se întinse și imediat, rătăcind printre câteva gânduri fugare, lipsite de intensitate sau de vreun sens anume, adormi.

S-a trezit ca și când o tresărire, un coșmar, l-ar fi făcut să se trezească. Caută să își amintească dacă visase ceva, dar nu-și aminti vreun vis. Nici măcar nu știa cât timp dormise, dar după cât de odihnit se simțea știa că sigur dormise ceva vreme. Se uită instinctiv spre fereastră apoi, ca și când acolo ar fi fost o imagine de un grotesc maxim întoarse repede privirea. “Urăsc fereastra asta plină de atâta fals!” își spuse, în timp ce se dădu jos din pat. Se uită spre masă și observă că aceasta era curată, fără vreo urmă care să trădeze că acolo, în camera aceea, el, se ospătase. Nu mai erau nici farfuriile, nici bolurile. Nimic.
“Sigur în mâncare sau în vinul ăla, sau poate că și în una și în altă, au pus ceva somnifere și în timp ce eu am dormit atât de profund, au intrat și au făcut curățenie.”
Se duse în baie și când se uită în oglindă și-a dat seama că dormise îmbrăcat în hainele cu care fusese afară. Se simți murdar și fără vreo ezitare se dezbracă și aruncă toate hainele de pe el pe jos, pe gresia din baie. Făcu un duș vreme îndelungată simțind că, după atâta mâncare, după atâta somn, totul trebuia compensat cu un duș pe măsură. În timp ce stropii calzi îl mângâiau și îl relaxau își aminti brusc de întâmplarea cu Florina, de camera aceea de jos și apoi…
Sări ca ars de sub apă și începu să caute prin haine. Răsuflă ușurat când în buzunarul hainei găsi stiloul. Dezbrăcat, curgând apa de pe el, udând podeaua camerei se duse și așeză stiloul, cu grijă, pe pernă. Se întoarse în baie, opri apa și luă un prosop mare de baie cu care se șterse, apoi și-l înfășură în jurul său. Își spală dinții și în timp ce clătea gura se uită în oglindă și observă că barba îi crescuse destul de mult. Obișnuia să se bărbierească zilnic, dar acum, uitându-se la chipul sau își spuse “Parcă se potrivește mai bine situației și în plus, e și un reper de trecere a timpului.” își spuse și se hotărî- “Nu mă mai bărbieresc. Poate doar dacă nu mai suport barba.” Lăsă hainele pe jos, în baie, fiind convins că cineva sau ceva va avea grijă să le strângă de acolo. Deschise dulapul unde erau hainele și nu se miră deloc să vadă că în locul celor pe care le purtase, erau altele. Îmbrăcă aceleași gen, luă stiloul de pe pernă și ieși din cameră. Cu pași grăbiți, ajunse destul de repede jos. Privi în treacăt spre ușa care dădea afară, observă câteva siluete, dar fără să-l intereseze, le ignoră și merse mai departe. Avea un singur gând- să se ducă în camera aia!

***

Când intră în cameră, la fel, câteva persoane stăteau cu capetele sprijinite pe mâini, mâinile așezate pe mese. “Nici nu știu dacă sunt aceiași” își spuse. “Probabil că sunt aceiași și poate că toți obișnuiesc să facă ca și mine, să se îmbrace mereu în aceleași haine.” Se uită cu atenție încercând să memoreze trăsăturile fiecăruia, atât cât acestea se puteau observă din pozițiile în care aceștia stăteau. Privi cu atenție hainele fiecăruia, părul, talia. Erau acolo femei și bărbați de toate felurile – slabi, grași, bruneți, roșcați, blonzi. Nu știa de ce anume își dorea să îi țină minte. Nu avea un scop definit în acest sens, dar, mai mult instinctiv, asta făcu. Se plimbă printre rânduri și luă aminte la fiecare.
“Off, am uitat în cameră biletul ăla pe care scrisesem cum mă numesc. Acum nu mă mai duc până la etajul 17 și sigur când mă voi duce nu vor mai fi hainele acolo.” își spuse cu un regret care i se putea citi pe față.
Arata ca un copil căruia i-a căzut jucăria preferată pe geamul trenului în timpul mersului.
Se așeză dezamăgit și supărat pe scaunul de lângă el și fără vreo ezitare își așeză capul pe mâinile sprijinite de masă.

***

Fiecare avea de lucru ceva. Oamenii mari rostuiau animalele, cei mici măturau curtea… Doar când soarele închidea ziua de după dealuri, după ce mâncau de cu seară, abia atunci se strecura liniștit, timid, plin de bucurie, pe stradă. Țărâna caldă îmbraca tălpile într-o mângâiere moale. Simțea întodeauna acea țărână ca pe o îmbrățișare, ca pe un sărut… Nu se sătura să treacă tălpile goale prin ea. Se întâlneau la colțul străzii… Mai întâi băieții, care se salutau grav, bărbătește, așa cum vedeau că fac cei mari. Apoi fluierau către vale, către deal, din răscrucea drumurilor, pentru a le transmite semnalul celor întârziați, cum că ei s-au adunat deja.
De câte ori era în curte, căutând a termina o treaba întârziată, sau când încă era la masă, și auzea semnalul acela transmis prin un anume fel de fluierături, i se strângea inima, sângele îi pulsa mai repede prin vene și nerăbdător, într-un fel sau altul, lăsa lucrul neterminat, înfuleca pe grabă mâncarea și o tulea către poartă. La poartă își înfrâna graba și nerăbdarea și ieșea pe stradă sub o aparentă stare de nepăsare, calm… Nu lasă niciodată să se vadă slăbiciunea și faptul că se bucura de acel moment ca de o jucărie dragă. Ar fi fost un semn de slăbiciune între ei, bărbații.
Apoi veneau fetele. De cele mai multe ori câte două. Nu aveau multe de împărțit cu ele, nu își vorbeau prea multe, dar de fiecare dată când apăreau, pentru câteva clipe tăceau toți și se priveau unul pe celălat într-un fel complice și în același timp urmăreau privirile lor, ale fetelor, să prindă cel mai mic semn de interes acordat și mai ales cui îi este acordat acel interes.

“Am adus cartea și cheia legată.” spunea Stela.
Stela era cea care avea o carte veche și cheia de la o ușă din fosta biserică. Vechea biserică nu mai era. Pe locul pe care fusese s-a construit o alta. Cartea Stelei era scrisă cu litere ciudate, mai degrabă semne al căror înțeles nu le deslușeau (mai târziu a aflat că de fapt era vorba de o limbă slavă). Cheia era legată între foile cărții. Stela îi atenționa că nu-i de joacă cu spiritele și că, dacă se încerca cu o carte sau cheie nepotrivite, mare prăpăd se poate abate peste neghiobul care nu îi dă ascultare. Așa că, niciunul nu se încumeta să facă altfel. După un descântec numai de Stela știut, cartea și cheia, îi ajutau să vorbească cu spiritele celor morți. Ei întrebau spiritele ceva și dacă cartea, mijlocită de cheia ținută pe câte un deget de două persoane, se rotea la dreapta, însemna că răspunsul este “Da”. Spre stânga însemna “Nu”. Tot așa, spre dreapta se adăugau ani, zile, ore, kg, metri, sau alte asemenea, după cum era înțelesul întrebării.
“Peste câți ani mă voi mărita?” întreba Adela. Și cartea începea să se rotească spre dreapta o dată, de două ori… de nouă ori.
Rădeau toți cu zgomot. Socoteau pe grabă și aflau câți ani va avea când se va mărita Adela.
“Așa târziu!?”
“Taci mă, că la 24 de ani nu e târziu! Azi fetele nu se mai mărită ca pe vremea bunicii la 16 ani!”
“Șșșt!!! Spiritul Janei o să plece dacă faceți atâta gălăgie!” spunea Stela, care știa cel mai bine despre treburile astea.
Jana fusese o femeie din vecini, mama lui Petre, nevasta lui nea Ștefan. A murit de tânără lăsându-l pe nea Ștefan să crească trei copii. Trei băieți. Petre avea acum vreo treizeci și ceva de ani, dar era retard. Mintea lui rămăsese undeva pe la vârstă de 10 ani. Stătea întotdeauna printre ei ajutându-i la treburile mai grele. Forța lui era totuși a unui adult.
“Na, uite că nu mai răspunde. Ce v-am zis!”
“Jana! Jana! Mai ești cu noi?”
Cartea refuză să se miște. Semn că spiritul Janei plecase.
“Să chemăm pe altcineva!”
“Pe bunicul, pe Radu! A fost și în război, a fost un om bun. El ne răspunde.”
“Păi hai și ține de cheie!” îl îndemna Stela pe Mihai. “Spiritele răspund mai sigur dacă îl cheamă o persoană pe care a cunoscut-o.”
Mihai se așeza pe preș, față în față cu Stela. Apoi puneau amândoi mâna dreaptă pe carte în timp ce Stela, șoptit, neinteligibil, rostea descântecul numai de ea știut. După descântec, cei doi își făceau cruce și apoi luau cartea și, sprijinind cheia prinsă în ea pe câte un deget, începeau să invoce spiritul.
“Bunicule, bunicule, sunt eu, Mihai, nepotul tău dinspre Ioana, fata ta cea mare. Vino să ne răspunzi, să ne vorbești…”
Ceilalți își făceau cruce și așteptau cu uimire și aproape cu frică să vadă dacă spiritul va răspunde.
“Dacă ești cu noi, răspunde…”
După câteva clipe (care păreau eterne), într-o liniște totală, cartea se mișcă către dreapta.
Rasuflau toți ușurați. Din încordați, deveneau relaxați. Își șușoteau unul altuia. Ba chiar deveneau gălăgioși pe măsură ce spiritul le răspundea.
“Întreabă-l mă, dacă Dana mă place! Hai mă, întreabă-l!”se ruga Anghel, de Mihai.
“Bunicule, ia spune-ne, Dana îl place pe Anghel?” Și cartea se rotea către dreapta.
“Uhh… se auzi dinspre Anghel. Și, ia întreabă-l , ne vom căsători?”
“Se va mărită Dana cu Anghel?” întreba Mihai
Cartea se învârti spre stânga.
“Offff…”Și Anghel pleca trist.
Ceilalți chicoteau. Dana era o fată frumoasă dintr-un orășel din apropiere. Venea la bunici în fiecare vacanță.
“Întreabă-l, da’ pe mine, mă place Dana?”
Timpul scutura stelele peste bolta cerească. Niciunde nu erau atâtea stele, ca acolo, în nopțile de vară. În lumina lor țărâna părea un praf magic.
Pe când noaptea punea stăpânire peste sat și răcoarea ei se simțea până și în trupurile tinere, dar obosite de peste zi, Radu se ridică și vru să plece.
“Nu mă conduci până la poartă, te rog!”Spuse o voce pe care Radu o recunoștea, trecându-l un fior prin șira spinării. Se întoarse spre cea care îi vorbise și, din cauza întunericului, nu-i vedea fața. Se uită la ceilalți și rămase surprins că niciunul nu se mira de prezența acesteia. “Oare și ei o știu? Dar de unde? Cum este posibil!?” Mai mult sperând că se înșeală și că vocea aceea fusese doar imaginația lui se îndreptă către fata aceea, ezitând. Simțea în tot trupul o încordare puternică și inima începuse să-i bată ca și cum ar fi vrut să-i iasă din piept. “Cred că la fel simt genistii când dezamorsează…” gândi.
Când ajunse suficient de aproape și o văzu, aproape șoptit (atât de mult îi pierise glasul) spuse : “Florina!?” “Da, eu.” spuse aceasta, zâmbind.
Încurcat, Radu întrebă:
“Dar cum este posibil așa ceva!?”
“Hai, condu-mă până la poartă și o să îți explic pe drum.”
“Ce poartă? Tu nu locuiești aici! Nici măcar n-ar trebui să te cunosc. Ne-am cunoscut mult mai târziu!”
“Sau mult mai devreme”, spuse Florina, păstrând aceleași zâmbet cald pe față în timp ce îl prinse de mâna și îl trase după ea, în josul străzii.
Când simți mâna caldă, Radu, fără vreo ezitare, o urmă ca și când doar atunci i s-a demonstrat că în fața sa se află o ființă vie, ci nu vreo stafie sau altceva de genul.
Au mers destul de mult pe drumul acela prăfuit, fără să spună vreunul ceva. Radu privea din când în când cerul, apoi se uita la fata aceea de lângă el. Îi simțea mâna caldă și își dădea seama că pe măsură ce timpul trecea se liniștea și chiar mai mult, iar teama și uimirea se transformau în bucurie și liniște interioară.
Radu se opri, o strânse de mână făcând-o să se oprească și ea. Florina nu se împotrivi. Se opri și îl privi, dar în același timp își luă mâna din mâna lui. Radu privi cerul înstelat, apoi se uită în jos, trecu piciorul prin țărâna drumului, uitându-se în ochii Florinei care, în lumina stelelor, i se păreau ei înșiși două stele. Întrebă:
“ Cum se poate așa ceva? Eu am 15 ani și la vârsta asta n-ar trebui să te cunosc, dar te știu foarte bine. Și tu aici!? Este satul bunicilor mei, unde îmi petrec vacanțele de vară.”
“Ești aici pentru că asta se întâmplă celor care nu sunt de multă vreme în cupolă - ajung să “evadeze” în locurile care le sunt întipărite în subconștient, ca amintiri plăcute.”
“Ce cupolă?” întreba Radu contrariat.
“Cupola…” spuse Florina zâmbind. “Ia gândește-te bine. Sigur o să îți dai seama. Și eu sunt în cupolă. Doar că eu sunt în cupolă de mai multă vreme. De vreo doi ani... Dacă am socotit bine. Și în timpul ăsta am învățat să “evadez” unde vreau eu. Ieri am fost cu ține, în stațiunea aia. Azi aci, la tine la țară. Mă țin după tine. Altfel nu am putea comunica. Doar prin evadare sau folosind cerneala din stilou, în cupolă.”
“Ah, stiloul!”spuse Radu începând să înțeleagă. “Cupola! Da… ieri te-am întâlnit. Unde ai dispărut!?”
“Unde suntem în cupolă nu contează, căci în cupolă, dacă ne întâlnim nu ne putem face decât rău unul altuia. Vom încerca să comunicăm altfel decât folosind stiloul și, crede-mă, n-ai dori să simți cât de dureros este atunci când se întâmplă așa ceva. Iar stiloul…nu are prea multă cerneală. E bine că am descoperit forma asta de “evadare”. Tu chiar ai descoperit-o devreme. Eu am rătăcit mult timp până mi s-a întâmplat să întru prima dată în camera aia. Problema e că și acolo, doar un timp limitat se poate “evada”. O dată pe zi și atunci câteva minute. Dar este suficient ca să putem păstra legătura.”
Radu o asculta fără vreo uimire anume. Reușise să înțeleagă că el se află acum în clădirea aia, în camera aia cu tavanele înalte, cu capul sprijinit pe mâini. Se uită la trupul său de copil,se uită la locurile care îi erau atât de dragi, se mai uită o dată la cerul înstelat- acel cer magic din nopțile de vara și apoi spuse:
“Asta nu înseamnă că am murit?”
“N-ar fi fost deloc rău să fie așa” spuse Florina privindu-l ușor întristată.
“Adică!? Ce ar putea fi mai rău de atât?” întrebă Radu, contrariat.
“Mai rău decât să fii mort, este să fii captiv. Și nu este vorba despre o lipsire de libertate care, și această ar fi groaznică ca situație, ci despre rătăcirea proprie în raport cu fenomenele, cu existența proprie, cu propriile percepții și înțelegeri. Este vorba despre o manipulare care te obligă să exiști așa cum nu ti-ai dori, dar care te răscolește într-atât încât devii o marionetă, un șoarece într-un labirint.”
“Labirintul ăsta, cupola asta, în care suntem captivi, are vreo ieșire?” întreă Radu, intuind răspunsul ei, dar sperând că există altul.
Florina îl privi și zâmbi :” Cred că știi deja care este ieșirea. Poate că, într-un fel sau altul, fiecare dintre noi ne-am gândit la ea. Ceea ce ne ține în loc este teama. Teama că ușa pe care ieșim nu este altceva decât ușa pe care intrăm. Un alt labirint, o altă cupolă, altă stare, dar aceeași captivitate. Măcar acum avem escapadele astea în care ne refugiem și ne putem manifesta, mai întreg.”
“Oare cum de le-a scăpat treaba asta?” întrebă Radu.
“Cui!?” răspunse imediat Florina.
“Celor care ne manipulează, celor care ne țin captivi.”
“Nu este un joc, nu există cineva în spatele a tot ceea ce se întâmplă. Nu ne manipulează cineva anume. Tot ceea ce se întâmplă este felul de a fi a existențelor noastre. Doar percepția noastră, amintirile, faptul că știm despre altceva ne face să credem că totul ar fi material, pus la cale.”
“Adică, vrei să spui că suntem captivi ai propriilor minți și labirintul acela este ceea ce noi înșine construim?” întrebă Radu puțin revoltat.
“Nu. N-ai înțeles. Uite, dacă te-ai fi născut în mediul ăsta, fără să poți folosi cuvintele, ci doar un stilou despre care știai că îți limitează cuvintele, ai fi gândit că cineva a inventat asta? Este la fel ca orice nonexistență pe care o descoperi și apoi o accepți. Ca un univers paralel.”
“Stai că nu mai pricep nimic. Acum, aici, eu, tu și toți cei pe care îi vedem în jurul nostru, ce sunt? Cine suntem?”
“Acum suntem eu, tu și toți ceilalți, într-o altă cupolă, alt labirint, într-o altă stare, dar care îți este mai ușor acceptabilă deoarece îți pare că o controlezi, fiind o alegere.”
“Adică și ăsta e un univers paralel?”
“Păi chiar este” spuse Florina zâmbind.
“N-am putea rămâne aici?”
“Probabil că am putea, dar nu știm cum. Așa cum în lumea noastră, cea pe care o știam înainte să ni se întâmple toate acestea, de multe ori aveam stări, emoții, momente, pe care le trăiam, ne plăceau, le iubeam, dar nu știam să le păstrăm în permanență.”
“Din ce spui, eu înțeleg că suntem, sau am fost, prezenți, cel puțin cât îmi pot aminti, în trei universuri: cel din lumea reală (ca să îi zic așa), cel din cupolă și cel din visarea asta în care stăm acum de vorba. Așa este?”
“Mai sunt și altele.”
“Mai sunt!? Câte? Ai mai fost prin altele?”
“Nu știu să îți răspund câte mai sunt. N-am mai fost prin altele, dar sigur mai sunt. Și spun asta doar gândindu-mă că din cupolă, așa cum îi spui tu, după ce-au terminat cerneala din stilouri, mulți au dispărut de acolo. Unde au ajuns? Nu știu să îți spun, dar eu cel puțin cred că nici în visare, nici în lumea reală. N-ar părea logic. Cel puțin asta este părerea mea.”
“Pare logic ce spui, dar…Să sperăm că te înșeli.”
“De ce speri asta?”
“Pentru că în universurile astea prin care am fost n-a fost chiar atât de rău. Cine știe ce alte grozăvii, ce alte stări se pot manifestă prin alte universuri.”
“Vezi cât de ușor își acceptă insul soarta?” spuse Florina zâmbind. “Până acu’ câteva clipe te revolta faptul că nu putem vorbi în cupolă, acu’ accepți că nu este chiar atât de rău. Rămâne veșnic valabilă pilda rabinului.”
“Care anume?”
“Aia cu omul acela care se plângea că are casa mică și rabinul l-a făcut să bage în casă, rând pe rând, animalele din ogradă. Apoi, pe măsură ce omul continua să se plângă, l-a pus să le scoată, rând pe rând. Și după ce a scos animalele l-a întrebat :- acum e mai bine? Și omul i-a răspuns: - acum e perfect!”
“Am ajuns.” Spuse Florina.
“Unde!?” întrebă Radu contrariat.
“La poartă mea” spuse Florina zâmbind.
“Tu vorbești serios? Ce poartă!? Cum adică poartă ta?”
“Uite, asta…” spuse Florina arătând către o poartă care părea că da într-o curte în care se putea vedea o casă.
Radu se uită cu mirare la locul acela căutând să își dea seama dacă casa aia fusese vreodată acolo, pe uliță aia a satului. Nu o mai văzuse până actunci, dar nici nu insistă.
“Și în clădire, în cupola aia, chiar nu ne putem vedea?”
“Ar fi mai bine să nu se întâmple asta” răspunse Florina.
“Ce ar fi atât de grav, ne întâlnim și stăm spate în spate, ca să nu fim tentați să comunicăm. Așa putem umple timpul. Și nici nu mi s-ar părea că e totul doar o visare.”
“Dar nu este o visare, Radu. Ai să vezi. Cu timpul, vei alege locurile în care vrei să “evadezi”. Ne putem întâlni să vedem o piesă de teatru, la un restaurant, pe o plajă. Ai să vezi!” spuse Florina, îndreptându-se către poartă.
Radu tăcu, puțin dezamăgit că se vor despărți, dar și bucuros de perspectivele descrise de ea.
“Înainte să pleci, spune-mi, din câte știi, cam câte cuvinte se pot scrie cu stiloul ăla?”
“Fiecare scrie mai mult sau mai puțin. Nu este o cantitate exactă, măsurabilă, pentru toți la fel. Oricare cuvânt pe care îl scrii poate fi ultimul cuvânt.” spuse Florina în timp ce închidea poarta.Cum închise poarta, silueta ei dispăru în noapte.
Radu se întoarse pe drumul pe care veniseră. Era trecut de miezul nopții. Dar simțea nevoia să mai zăbovească pe acolo.
O lacrimă i se strecura ca un tovarăș ce stătuse ascuns sub pleoapă și acum ieșise la iveală să-l însoțească. Lăsă lacrima să i se prelingă până sub barbie simțind cum pielea i se strânge acolo unde începea să se usuce urma lăsată de aceasta.
Era acolo, se simțea acolo, dar simțea un dor imens față de locurile acelea, de timpurile alea. Atât de intens trăia acel dor că a uitat pe deplin de Florina, de cupolă, de stilou.
Când își ridică capul de pe mâini privi în jur și observă că doar el rămăsese în cameră. Își duse mâna instinctiv la obraz simțind urmele lăsate de lacrima ce tocmai i se prelinsese pe obraz. Simțea că în el se zvârcolește nevoia de a fi pe ulițele copilăriei sale, dar în același timp își dădu seama că trebuie să înțeleagă mai multe din tot ceea ce se întâmplă acum, în cupola aia.
Își propuse să colinde întreaga clădire astfel încât să descopere mai mult. “Dacă o mai fi altceva de descoperit.” își spuse, în timp ce ieșea din cameră.
“Omul a fost conceput ca să ducă timpul cu el, indiferent de spațiul pe care îl ocupă. Omul nu este un mesager, el nu dă timpul cuiva ca și când despre asta ar trebui să se afle. El nu este un ocrotitor și nici cărăuș nu este. El este doar un purtător care, ori de câte ori va sta pe loc, va ține și timpul în loc și ori de câte ori va grăbi vremurile, va neliniști și timpul, îl va tulbura. E un fel de ocol…”
Străbătea holurile încercând rând, pe rând ușile care, fără să-l surprindă, erau toate încuiate. Gândurile sale păreau mai degrabă vorbe ale altcuiva. Nu îi păreau nici meditație, nici cugetări personale, ci niște idei, niște păreri… Dar nu ale sale. “Poate că zidurile astea printre care rătăcesc îmi vorbesc” își spuse.
A colindat în ziua aceea toată clădirea, de sus până jos și degeaba. În afară de ușa camerei sale, ușa care dădea în curte și ușa de la parter… “Camera viselor. Camera amintirilor. Camera visărilor. Camera evadării…” Încerca să-i dea un nume, dar în final se gândi că ar trebui să-i spună simplu “Camera”. “N-am să îi spun altfel pentru că n-ar trebui să ofer vreun indiciu. Nici nu știu dacă Florina are dreptate și locul ăsta nu este de fapt o creație a cuiva. Poate că suntem doar noi, cu noi, în universul ăsta paralel. Dar dacă nu este așa!? Dacă există cineva care controlează tot și camera aia nu este decât o scăpare…N-ar avea cum!” Își spuse contrazicându-se singur. “Pentru că ușa aia nu este încuiată și dacă cineva ar veghea în vreun fel și-ar da seama imediat de asta. Camera aia d’aia e acolo! Dar eu am să-i spun simplu “camera” și atât!”
Obosise de atâta colindat. Simțea nevoia să stea în curte, la aer, dar alese să se ducă în camera sa. Când intră în camera găsi pe masă, așezate cu aceași atenție ca și data trecută, mâncarea, tacâmurile, paharul cu vin… Se uită la ele și fără vreo poftă, fără nici un interes, le ignoră. Se întinse pe pat gandinu-se că provocarea nu este să afle ceea ce ar trebui să fie…”ceea ce ar trebui să fie nu este deloc controlabil” își zise. “Cred că provocarea este să aflu ceea ce a fost. Pentru că ceea ce a fost este despre mine – bun sau rău, prost sau deștept, simplu sau complicat. Acum, aici, nici nu mă mai cunosc. Și poate că nici nu m-am cunoscut vreodată. Dar acum, aici, în spațiul acesta, în timpul acesta…Cred că asta este provocarea:- să mă aflu, să mă găsesc, să mă cunosc! Și toate astea fără cuvine, fără fapte, sub această cupola…dar evadând mereu. Astfel încât eu, doar cu mine și trecutul meu, reconstruit din amintiri, sau poate din imaginație, ori doar visând… Fără vreo obligație…” Gândind toate astea Adormi.