Natura non facit saltus –natura nu face salturi
După crunta răfuială a gelosului Magnat, robul fugar, inconștient... cu un picior în groapă, răpit din închisoare, pe înguste drumuri milenare a fost dus în munții de lângă ape, cât mai departe de Capitala Orientală.
Tăcerea montană, golașe creste păzitoare, stânci cu rădăcini din magmă, posace păduri (ce lăsau fără valoare ale timpului semnale), ierburi de leac și fără.., soarele și zbânțuita briză a apei sărate, au trezit Robul din amorțire. În zile numărate, de la mâinia Magnatului, din rănile vizibile îi rămase o cicatrice stânjenie pe față.
Aparte, Robul își alimenta lăuntrul cu tot ce-i pica în calea nesățioasei vederi a acelui ascuns paradis lumesc. Până și vorbirile între stăpânul casei si ursita sa, exprimate în blânde tăceri, priviri, consimțiri si careva gesturi mărunte, îl obliga pe oaspete la plecăciuni în favoarea Onoraților Munți Salvatori.
Pus pe picioare, tot mai des ieșind afară, Robul urca stânca mai înaltă. Prins în amurg, acolo rămânea, să inspire suflul apei, să pătrundă cereasca boltă... Iar ziua scria:::


... Soarele sub creasta de apus aluneca,
amurgul mării bezna după sine îmbia.
Mândra lună, alt veșmânt pe ea având,
a câta oară, mări și munți întunecând,
fasoane, altele, în a ei noapte zămislea,
mistere-n vechea întunecime stimula...
La poala stîncilor zburlitul țărm se ogoi,
pe cer, steluțe ¬– ca nisipul în pustiu,
niciuna să dea luciul de ieri nu izbuti,
sau Robul vede numai ce e purpuriu.
În miez de noapte, cerul căile-și trasă,
spre lumi dorminde orizonturi aplecă.
Pe boltă, stele nobile din plin sclipesc,
Pe stânci domnește calmul pământesc...


Dar, veșnică împărăția liniștii nu poate fi.
Cît vise dulci, în case, mai nutresc șoptiri,
Divina Eos Dea, fășurată-n văluri purpurii,
divulgă Soarele, trăgând săgeți în apă, mii.
Docila noapte lunecă în grabă spre apus,
cu neagra-i beznă adineaori de nerăpus.
Golașe stânci, strâmtori... și verzi coline
cedează ochiului sub luminarea noii zile.
Frescheța muntelui îmbată ca și floarea...
Sub matinalul orizont persistă Marea
– de barzi plebei în odele dintâi cântată,
de condeier în versul de amor citată...
Fugarul Rob, din vârf nu mai pleca.
cu muza peste el, Natura-l genunchia.
Fără să vrea, în plin curaj ceva șoptind,
Între Pământ și Cer temeiuri plăsmuind:


O, preafrumoasă Mare!
Azi respiri a nepăsare, mă îmbii la consolare...
Iar când te dezgolești sub aura-ți aleasă,
pierd cugetul și zbor în regnu-ți de crăiasă.
O, preadistinsă Mare!
În larma Aurorei coronate de titanul Soare,
urzeala dimineții zi de zi răsfaț-a ta favoare.
Vremea uriași destramă, fără a-i strivi,
Tu n-o lași nici cu speranța de a te istovi.
Nu mai seacă trupu-ți tandru.., nu ai cărunțit, noi curenți abundă largul.., iarăși??? ai întinerit.
Însă firea-ți – azi blajină, mîine răvășită..,
sub roca magmei păzitoare tăinuită,
în apele-ți mai clare, astutul de-ar privi,
ceva, din ce-i nutrește profinzimea, ar ghici.

O, Mare!!!...
Prunce de titani contemplă-n zăcășie
a ta splendoare-n răzgâiata volnicie...
Ferice ești că nu știi de robie și prigoană,
că nu trăiești din a stăpânului pomană...
Albastru-ți azuriu, atât de larg, întins..,
nici de mai marele pe Zei nu e de prins...
Când apele aciuate-ți zac în mâlcomii,
Oglinda ta, din iuții zori până-n chindii,
celestul vid reflectă în seninu-i animat,
aci-colea plutind un șoim alene la vânat
asupra cârdului de gâște-n țipât solidar,
ce-ar sfâșia-n bucăți un prădător avar...

O, Mare!!!..
A ta oglindă, în jarul zilei sau când vrei,
În tot imperiu-ți albastru scapără scântei
asemenea unei fecioare în doruri frântă
în a amorului desfăț blânzită, împlinită..,
lucindu-i chipul ziua, la apus de soare..,
și-n toiul beznei sub țesut de constelare.

O, Mare!!! În sinea ta, și-n sinea de fecioare,
abundă mila timpului de adorat cocoare:
Când munții zac în tihna iminentului destin
iară umanii, conștienți, se reproduc din plin;
Când plâng în stuhuri gâstele cu rare pene,
Făr-a țipa, rămase pradă timpului de mâine.
Când istovitul vânt zurliu e prins între ghețare,
iar femininul dor dintâi – în mreaja salvatoare;
Când tu îți legeni Spiritu-n placida stăpânire,
femeia Duhu-și temperează-n visuri de iubire,
pe nor ca neaua de troian în infinitul cer plutind,
cu Aurora de povăț, menitu-i Făt-Frumos găsind...


Dar liniștea nu este împlinita fericire,
necontenite savurări incită moleșire...
Rebelul Vânt, din borealul cumpăt evadat,
în Sud s-a dat, cu tot cu feleșagu-i dezmățat – În cer, pe ape si pământ săltând Furtuna,
ce nu absolvă favoriți... și totu-i e tot una.
Ar câștiga (sau nu) păciuitoarea Mare,
ar pierde norocitele prințese visătoare,
ceva în a Furtunei promptă supărare,
din somn trezind mamuți... și uragane???
– Mofturi seamănă al tău mister, Precistă Mare,
Nazuri (sute) fierb în orizontul purelor fecioare:::
Al tău capriciu naște spumă către maluri și vapoare,
iar femininul cumpănit morav asaltă ziduri fără
de scăpare...