agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2014 .



tristețea cîntărețului la trianglu
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [batranutragator ]

2023-05-30  |     | 



nu știu cum mi-a venit exact ideea și nici nu-mi aduc aminte dacă eram beat, plictisit, obosit, îngrijorat sau răcit. de cîteva luni mă subțiam ca un palton uitat într-un șifonier la discreția moliilor, viața mea nu conținea nimic în ea decît cele cîteva clipe de glorie ale unui concert. în orice caz știam că existența mea se reduce la mine, la trianglu și la cele cîteva sticle de băutură pe care mi le permiteam săptămînal. aveam nevoie de schimbare așa că dintr-o dată mi-a venit chestia asta cu alexandra, plus dorința nebună de a o face să crape după mine. și după ce m-am jucat nițel pe laptop, eram în fața profilului ei de facebook. avea părul tuns soldățește, negru și purta un tricou fără mîneci. și pînă să-i trimit primul mesaj cred că eram deja în limbă după ea.
și așteptam cu înfrigurare să-mi răspundă la mesaj și nimic. iar nimicul a durat cîteva zile, în care mă apropiam de computer ca de un transformator de 20.000 de volți sub tensiune. și-n nările mele se cuibărise un miros de pisică putrezită de mai multe zile și, cu toate că eram convins că alexandra nici măcar o virgulă nu-mi scrisese, eu tot dădeam refresh-uri în speranța că s-ar fi putut întîmpla o minune. dar așa cum adresa de messenger a lui cătălin, care-a făcut o pancreatită nasoală și s-a dus în mai puțin de o săptămînă și pe care n-am șters-o cu speranța că poate voi primi vreodată vreun mesaj, a rămas de-atunci mută, tot la fel și cutiuța de mesaje nu mi-a adus nici măcar vreun semn cu ochiul de la alexandra.
m-am hotărît să-i scriu din nou, punînd în cuvinte toată pasiunea și energia pe care o simte un strateg în fața unei mari bătălii. eram mai stăpîn pe mine însumi decît alexandru cel mare în fața unei hărți și aveam determinarea lui hercule pășind în infern. și cînd întreg corpul îmi tremura ca după o noapte întreagă de băutură și sex, am pus punct și-am expediat mesajul. nu, n-aș fi avut cum să dau greș. aș fi făcut asemenea lui mucius scaevola ca să-mi întăresc simpla convingere că alexandra nu va rămîne insensibilă acestei capodopere a seducției. eterna și glorioasa armă a unui casanova rătăcit în epoca internetului nu se putea întoarce în teacă uscată, fără cel puțin o picătură din sîngele înfierbîntat de iubire al celei mai noi și mai grandioase cuceriri. frînt de oboseală, beat de fericire, sedus de amorul pătimaș care mi se prelingea pe față și topit de vise sălbatice nici nu mi-am dat seama cînd am adormit.
m-am trezit cu laptopu-n brațe, cu soarele-n obraz și cu un mesaj de la alexandra. un mesaj laconic, pervers, ucigător, un mesaj ca un cuțit înfipt în spate de o iubită trădătoare, un scuipat în față din partea celui mai bun prieten, un ziar vechi în care o mamă-și învelește pruncul născut în grajd și-l duce pe calea ferată. ”dobitocule!”. doar atît îmi scrisese, atît și nici un semn în plus, nici o cheiță care să-mi deschidă pieptul, doar un țăruș gros din lemn negru înfipt în mine cu ura unui copil care se hotărăște să-și ucidă părinții.
de nervi am fumat jumătate de pachet și am băut mai multe pahare de tărie. și în fiecare secundă m-am gîndit dacă meritam asta. probabil că da, poate nu-i chiar așa în regulă să dai buzna peste liniștea unui om și să-l tîrăști dintr-o dată în povestea ta, de parcă ți-ar fi dator cu ceva. și cu toate astea, ar fi putut fi mai blîndă, mai înțelegătoare. da, eu eram de vină pentru că-i tulburasem chi-ul, sau mojo-ul, karma sau ce mama dracului avea, însă nu aveam să mă dau bătut. nu, cu siguranță un om puternic cum e ea nu s-ar fi coborît din prima în stația în care o invitam, doar pentru că mă consideram eu specialistul fulminant în arta dragostei și a războiului. cu siguranță avea mai multă clasă și nu s-ar fi înjosit să răspundă altfel unui impertinent. și tocmai faptul că-mi răspunsese era o dovadă certă că de fapt dorea să intre în joc, dar împrumutînd stilul și noblețea unei adevărate doamne.
da, alexandra e o femeie de rasă. trebuia să-mi regîndesc tactica. prima mișcare de făcut era să-i trimit un mesaj prin care să-mi prezint scuzele, păstrînd însă un ton demn și de asemenea, cu tușe fine, subtile, să o fac să înțeleagă că nu doresc să-i tulbur viața, singurătatea, liniștea, visele și speranțele, ci doar să-i cer permisiunea, ca un om nobil, să o iubesc în tăcere, distant și pătimaș, cuprins de euforie și delir, de ploaie sau burniță, dar puternic și învelit de aburi, ca un armăsar cîștigător la curse - și toate acestea doar în schimbul cîtorva cuvințele, oricît de multe sau puține, cîte consideră ea că poate să-mi adreseze.
a doua mișcare, de altfel cea mai importantă, ar fi fost să o întîlnesc din greșeală. știam cum arată, aș fi recunoscut-o și-n piața de pește, dar îmi dădeam seama că e aproape imposibil în orașul acesta în care trăiesc sau măcar se prefac, milioane. și parcă simțeam că mintea mi-o ia razna, de parcă aș fi înnebunit, parcă simțeam arsura gîndului în cap, dar tot nu-mi părea chiar atît grav, nu, nu deraiasem chiar atît de mult și dacă exista o șansă ca eu s-o văd pe alexandra, apoi nu-mi rămînea decît să fac orice îmi stă în putere să-mi îndeplinesc acest vis.

m-am dus la baie și m-am privit în oglindă. un chip obosit, cu cearcăne cît pumnul lui muhammad ali, nebărbierit, cu ochi lipsiți de viață și pomeți vineții. eram nedormit ca dumnezeu și cred că nici un îmbălsămător de cadavre nu ar fi reușit prea multe cu fața mea. m-am decis că n-am altă șansă decît să încerc și am luat aparatul de ras. în timp ce îndepărtam spuma îmi închipuiam că, poate în același moment, alexandra își plimba o lamă peste pielea fină a piciorului, îndepărtînd pînă și cea mai mică urmă a vreunui fir de păr, pregătindu-se să-și pună o pereche de ciorapi fini de mătase subțire și botine roșii, de parcă s-ar aventura în inima orașului în căutarea celei mai tentante și irezistibile povești de dragoste, a celei mai delicioase înghețate cu fructe exotice și a celui mai romantic film la al cărui final îți vine fără să vrei să-l săruți pe cel de lîngă tine, indiferent că-l cunoști sau nu. și acel cineva trebuia cu siguranță să fiu eu.
mi-am aranjat părul care îmi crescuse destul de mult, mi-am pus costumul negru, cel pe care îl folosesc la ocazii speciale precum concertul de crăciun de la atheneu, unde mai cînt uneori în orchestra simfonică, la trianglu. nu-mi plac celelalte instrumente de percuție, timpanele sunt prea zgomotoase, talgerele prea stridente, clopotele tubulare nu mai au căutare. nici trianglul nu e căutat, poate numai cînd e nevoie de o orchestră simfonică în formulă completă, pentru un beethoven, haydn, bach sau alt mare clasic. ăștia modernii merg mai bine cu deejay frecători de discuri sau cu laptop-uri și discuri de playback. dar n-ar trebui să mă plîng: cîștigam suficient cît să-mi duc viața pe care mi-o alesesem, nu mă puteam plînge că muncesc să-mi rup spatele, și pînă și în concerte rolul meu era scurt și edificator, eu punctam emoția intensă a frazei muzicale, eu arătam paroxismul trăirilor din muzică, din adevărata armonie care contează.
orașul e o colonie imensă de cîrtițe. pe străzi lumea orbecăie căutînd o bortă în care să se ascundă, fie căldura plăcută de acasă unde să-și urmărească liniștită emisiunea preferată, fie fumul și parfumul unei cafenele sau promisiunile deșarte ale unui mall. oamenii își fac provizii tot timpul, hrană, îmbrăcăminte, uneori amintiri. astea sunt cele mai importante și nu toată lumea le acordă aceeași atenție. eu eram în căutarea celei mai de preț dintre toate, amintirea unei povești colosale atît prin ardoarea ei cît și pentru însemnătatea pe care avea s-o capete în mintea mea. și pășeam cu încredere pe trotuare, încrezător fiind că undeva o să întîlnesc sublimul și în felul ăsta se va sfîrși chestia asta cu alexandra.
însă căutarea mea se transformase într-un țel care nu avea sorți mari de izbîndă. eram singur, cu întreg orașul la picioare, dar orașul nu era un războinic învins, ci doar unul care se trezea la luptă. de fapt nu era unul singur, era o armată împotriva mea, și doar în spatele ei era dragostea mea. aveam toate lucrurile astea în cap și-mi dădeam seama că în ciuda tuturor piedicilor, alexandra era foarte aproape de mine. era cu mine, era în mintea mea, ca un spion care și-a pierdut urma și căruia doar eu îi știam chipul. și așa cum eu o căutasem și-o provocasem, chiar dacă nu-și dădea seama, și ea mă căuta. eram doi inconștienți, două jumătăți într-o rupere care caută să întregească o armonie. doar că eu loveam interiorul trianglului, iar ea exteriorul și sunetele nu aveau aceeași armonie. dar nu aveam să mă dau bătut.
timp de o lună am căutat-o zilnic. era o forță malefică în capul meu, ceva ca o voce a minții care-mi tot repeta să încetez cu tîmpeniile, că nu am nici o șansă să o găsesc. pe undeva parcă tindeam să-i dau dreptate însă încăpățînarea și dorința de a-mi dovedi că pot să dovedesc contrariul m-au îmbărbătat. i-am mai scris de două ori, păstrînd un ton amiabil, ușor distant, lăsînd să se răsfrîngă în cuvinte o amărăciune subtilă și o tandrețe caldă, ca o îmbrățișare la o cabană pe malul unui lac de munte, cînd e viscol afară și focul arde vesel în șemineu. nu mi-a răspuns și tăcerea ei era mai dureroasă decît o mie de furci înfipte în carne și somnul meu era chinuit ca al unui condamnat la fracturi spontane, de parcă la fiecare suspin sau respirație auzeam cum îmi pocnesc oasele și durerea se revarsă ca o otravă lentă, torturîndu-mă.
după trei luni slăbisem peste zece kilograme și treceam prin oglizi ca o umbră care cade pur și simplu în adîncurile lor. nu mîncam decît arareori și beam vodka și cafea. mă apucasem de scris o carte în care să povestesc lumii întregi despre dragostea care mă schingiuia și despre insensibila inocență și nepăsare a acestei femei care nu avea de gînd să se arate. nu-i mai scrisesem decît o singură dată, mărturisindu-i în chip lămurit că știu unde se ascunde dar nu am de gînd să o caut, tocmai pentru a-i arăta prețuirea mea. o imploram doar să iasă din anonimat, să-și învingă temerile și să-mi ierte cutezanța, promițîndu-i c-o aștept zilnic într-un bar destul de cochet din centru.
de fiecare dată cînd mergeam acolo îi simțeam prezența, îi intuiam parfumul, îi auzeam ca prin vis clinghetul zglobiu al rîsului și pur și simplu știam că într-un fel sau în altul e acolo cu mine, ascunsă, nevăzută, fantomatică, întocmai ca o amintire pe care te-ai chinuit mult s-o uiți și apoi brusc vrei să ți-o aduci aminte și lucrurile se leagă mai greu decît bucățelele unei scrisori rupte, recuperate dintr-un coș. mă întorceam acasă, ascultam mahler, beam un vin sau un scotch și pîndeam cu coada ochiului ecranul laptop-ului în speranța unui mesaj care să-mi scurteze agonia neînchipuit de chinuită și infinită a tristeților mele. și după aproape cinci luni, acest mesaj crud ca o măcelărie uriașă, a venit.
amorțisem în fotoliu, în fața televizorului, cu sonorul la minim. pe ecran erau imagini de război iar în inima mea rula același film. și întocmai ca ciuperca de la hiroșima, așa a irumpt în inima mea durerea cînd am citit mesajul. un mesaj care venea de pe adresa ei, un mesaj pe care-l scrisesem eu și în care mă rugam insistent să termin cu nebunia asta, să înțeleg odată și bine că alexandra nu-i o femeie liberă, nu-i o femeie disponibilă, că-i aparține și că o va păstra pentru el cît va trăi, cu orice sacrificiu. și că pentru mine iubirea pentru ea și toată agoniada, chinul și torturile sufletești nu-s decît halucinațiile unui schizoid paranoic, că dragostea mea e în van iubind o nălucă, o fantasmă care nici măcar nu-mi aparține. eram distrus.
demolat ca o clădire sub propria greutate, așa mă simțeam după ce-am terminat de citit. am fumat și am băut în neștire, am dormit zile în șir și pînă la urmă m-am trezit. într-adevăr, alexandra și iubirea mea nebună nu erau decît o minciună. înnebunisem și o făcusem singur, cu bună știință, după propriile-mi reguli, cu acceptul meu și fără să mă protejez. căutam o dragoste iluzorie și mi-o ofeream singur ca un cîine salivînd la gîndul unui os. și făceam asta zilnic și mă stingeam încet de foame, în fața unui castron cu pedigree. trebuia să încetez, trebuia să-mi pun ordine în viață, să-mi ofer o nouă șansă în fața acestui oraș care multiplica singurătatea cu dublul locuitorilor lui.
parcă trăiam altă viață de cînd renunțasem să-i mai scriu alexandrei și de cînd gîndurile o ocoleau ca pe o vrăjitoare trasă în putoare ca napolitanele în rahat. nu renunțasem la barul cochet, mergeam aproape zilnic acolo, doar că acum îmi răsfiram privirile în încăpere în căutarea unei fete drăguțe și singure, cu care să schimb cîteva cuvinte și poate, cu puțin noroc, să merg la o înghețată și un film romantic, atît de romantic încît îți vine să-ți săruți partenerul la final. și norocul mi-a surîs, poate pentru prima oară în viață, cînd am cunoscut-o pe andra, o minionă brunetă, tunsă franțuzește, cu un nas imperial și totuși atît de nobil, cu privirea cît o noapte de ianuarie și degete albe, de pianistă.
o văzusem de mai multe ori venind acolo, prefera, dacă se putea, să se așeze la aceeași masă, lucru care-mi vorbea de stabilitate. și totuși a venit de fiecare dată însoțită de altcineva. în seara în care ne-am cunoscut era pentru prima oară singură și părea deranjată de un tip insipid care-mi dădea impresia că o agasează. am profitat la un moment dat de o clipă în care individul s-a dus la bar să comande ceva și atunci mi-am luat inima în dinți și m-am apropiat de ea. părea mirată că o abordez dar am profitat o clipă de fîstîceala ei și, sigur pe mine, am invitat-o în altă parte, unde am putea vorbi în liniște, fără bărbați sîcîitori prin preajmă. deși nu era convinsă să plece, și nu prea părea să aibă încredere în mine, a acceptat.
puțin cîte puțin relația noastră a început să prindă consistență și după cîteva săptămîni a acceptat să luăm cina împreună, la mine acasă, într-o zi în care nu trebuia să meargă de dimineață la spitalul unde era psihiatru. îi spusesem că mă pricep puțin într-ale bucătăriei și că știu să gătesc cîteva specialități chinezești și chiar și sushi, deși nu-i precizasem că nu-mi face plăcere nici să le gătesc, nici să le mănînc. astea erau secretele mele și oricum nu avea de unde să le afle. aveam și un film potrivit să încheie seara și se arătase încîntată să-l vadă, îi plăceau filmele vechi și accepta pînă și muzica simfonică. era perfectă, întocmai ca femeia pe care o visasem și cînd mi-am dat seama de asta am considerat că e timpul să trimit o ultimă scrisoare alexandrei, în care să-i povestesc de întorsătura pe care o luase viața mea și să-mi iau adio de la ea pentru totdeauna.
cina a fost mai bună decît oricare dintre cele pe care mi le aminteam. am rîs, am mîncat și am băut vin roșu franțuzesc, am ascultat valsuri și chiar am dansat. am pus apoi filmul și am privit emoționat povestea din ecran și simțeam cum sentimentele personajelor mă pătrund și mă înfioară și dragostea pusese stăpînire pe mine ca și cum din inimile tuturor locuitorilor orașului un sentiment cald și tandru se vărsa în mine precum vinul într-un pahar. carnea mea se împuțina în atîta dragoste și pe oase trupul meu compus numai și numai din mîngîieri și săruturi îl căuta pe-al ei, și pielea ei fină mă învelea ca ochii unei mame privindu-și copilul visînd.
eram ca două plicuri de ceai într-o cană și dimineața cearșafurile miroseau a trupuri și a legătura noastră puternică și invizibilă. dacă le-aș fi fiert aș fi creat probabil cel mai scump parfum din lume. a plecat la serviciu și mi-am aprins o țigară, mi-am pus un pahar de vin și m-am hotărît să închei povestea cu alexandra. i-am scris destul cît să înțeleagă că nu-mi mai pasă de ea și că dacă aș vedea-o într-o zi mi-ar plăcea mult să-i prezint noua mea parteneră de viață, fata care mi-a transformat coșmarul cu ea în cea mai extraordinară poveste de amor. i-am scris că poate să-și vadă de viața ei în continuare, că nu-mi mai pasă și că n-o să-mi mai pese niciodată de existența ei, chiar dacă uneori o mai simțeam ca o umbră, ca o tăcere în spatele meu.
și toate erau ok, și vreo trei săptămîni am fost ca un om care a găsit raiul pămîntesc. doar că la un moment dat, nu știu cum andra a dat peste mesajele mele către alexandra, uitasem pesemne să închid facebookul. deși o terminasem, deși calvarul încetase, uneori reciteam tot ce scrisesem ca și cum aș fi citit o carte bună de dragoste sau ca și cum aș fi privit un album vechi de poze. andra devenise aproape isterică, nu înțelegea nimic deși căutam să-i explic și cine e alexandra și cum apăruse și cum o părăsisem. parcă mă loveam de un zid gros de sticlă, eu nu auzeam ce spune ea, ea nu înțelegea ce spun eu și urlam ca doi apucați. parcă-mi spunea nebunule, idiot paranoic și plîngea. mă părăsea și înțelegeam că o să vină o salvare dar nu înțelegeam dacă să o ia pe ea sau pe mine.
la o săptămînă după evenimentul ăsta pluteam în pat ca pe o saltea de cuie, în propriul sînge, mînjit în propriul suc al durerii și neputinței. andra nu-mi răspundea la telefon și-mi dăduse un ultimatum prin sms să o las în pace, să n-o mai caut că mă acuză de hărțuire. și cum toate astea n-ar fi fost îndeajuns, alexandra mi-a scris un mesaj scurt: ”dobitocule!”. l-am citit de mai multe ori și nu-mi venea să cred, și eram cît se poate de neliniștit pentru ce chin dublu putea să urmeze. mîinile mele se frîngeau una în alta și ochii mi se împăienjeneau în lacrimi. alexandra mă veghease în tot acest timp, trăise alături de mine și-și pregătise cea mai cinică și dureroasă răzbunare. nu, n-avea puterea de a mă lăsa alteia, ea stăpînea și timpul și orașul și mintea mea în care în afară de singurătate și lipsă nu mai încăpea nimic altceva. doar gîndul că n-aș putea fi fericit în afara trianglului, ci doar în interiorul lui.
am așteptat zile întregi un nou mesaj de la ea, dar poșta electronică a rămas goală. am așteptat și am cîntat simfonie după simfonie, lovind trianglul cu mîngîieri dintr-o armonie a dragostei, tăcerilor și așteptării. m-am hotărît să-i scriu și să-i spun că andra n-a fost decît o festă a imaginației, tertipul prin care voiam să o aduc înapoi să o cuceresc. am intrat pe pagina ei de facebook, și chiar după ce am trimis mesajul am observat un amănunt mai mult decît straniu. mi-am aprins o țigară și din clipa aceea am știut că moartea nu poate fi decît partea ușoară a tristeților mele. alexandra își înlocuise poza de la profil și acum mă privea cu ochii adînci cît o noapte de iarnă ai andrei.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!