Nu de multe ori am văzut în ceața iernii, păsări cântând într-un copac, stând atât de aproape una de cealaltă. A fost un fel de poveste a imaginilor, pe care a primit-o privirea învinsă de ramurile goale, așteptând soarele sau un semn că vor veni zile mai blânde. Într-un prim moment, m-am gândit la zilele calde. Am avut impresia unei întâlniri între prieteni, în care se puneau de acord, cu înțelegere, că pot merge mai departe, în cazul lor că mai pot zbura peste tot, să-și mângâie aripile cu libertate, să cerceteze locuri neatinse și să coboare iar pe pământ.
Totul se schimbă: vremurile, viața, noi, dedicându-ne zilnic cerințelor ei, dar nu de puține ori am spus în suflet: Îți mulțumesc pentru că ești prietenul meu, ești prietena mea. Și nu voi pleca nici atunci când viața ne va oferi foarte puțină apă de băut, pentru că puținul acela redus la nimic nu va mai însemna sfârșit. În viață, dincolo de ceea ce-ți este destinat să trăiești profund, singurul lucru, care se răspândește în suflet, e cuvântul.