Oricât mi-ar plăcea scrierile altora și oricât îmi doresc să fiu, în raport cu ele, cu aceeași solemnitate, sau ironie, melancolie, sau rămasă în inocența copilăriei, privirea mea încă își găsește refugiul pe țărmul mării, iar sufletul se pierde în multe universuri și caută, caută... să i se injecteze un cuvânt, capabil să exprime un sentiment, să scrie despre luna "sfântă și clară", despre "ochii" ce "caută-n frunza cea rară", pentru că nu-i vorba de altceva, decât de ce simte el, cu adevărat inteligent, în locul meu. Vezi? Cum altfel i-aș mai putea vorbi? Să îi răspund prin absență, să îl tratez la fel, cu aceeași oboseală a lumii, să îl acompaniez cu o cafea, să facem schimb, ca într-o relație, care etichetează datoria: "îmi dai, ... îți dau"? Mi-aș pierde identitatea și m-ar apropia de logica lui Darwin. Îi dau timp. Timp să cânte. ... și "dragoste liberă". Nu știu la ce vă gândiți, când spun "dragoste liberă". Eu mă gandesc la salcâmul lui Eminescu, mă gândesc la un cer înstelat, chiar și la nori, la parfumul liliacului, la boli, la chipuri, la viitor..., la toate punctele de suspensie, care scriu sentimente, din perspectiva unui observator cu simț al timpului interior, purtând pe retină imaginea lumii, pregătită să se descurce oricum.