agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2023-09-06 | |
Se spune că dacă în camera copilului e linişte, înseamnă că sigur face el vreo năzbâtie. Dar zgomotul pe care îl auzea Marcel Ursu din camera fetiţei lui, Laura, îl făcu să ridice din sprâncene. - Mă nevastă, parcă ar cânta cineva la … muzicuţă. Avem noi aşa ceva în casă? - E muzicuţă, şi sigur e muzicuţa lui tataie. A venit tataie şi noi nu l-am simţit? Mimi fu şi mai surprinsă decât soţul ei când intră în camera micuţei. Laura, aşezată turceşte pe covor, cânta la muzicuţă. Şi chiar cânta, micul instrument de suflat emitea cântecul de leagăn care avea o oarecare eficienţă la ora de culcare. - De unde ai luat muzicuţa aia, La-La? - La-La a gasit la tataie. La-La a plăcut să cântă. - Ţi-a dat-o tataie, sau ai luat-o fără să întrebi? întrebă Marcel, panicat; ştia că socrul lui ţinea mult la lucrurile proprii şi se supăra când îi dispăreau pe nepusă masă. - La-La a luat, tataie nu a zis nu lua. Mimi nu aşteptă prea mult până să pună mâna pe telefon. - Alo, tată, Laura ţi-a luat muzicuta ieri când am fost pe la voi … ce să facă, îşi cântă un cântec de leagăn … Da, ăla. Cum? Ai dreptate, nu m-am gândit cum a învăţat să cânte … Cum? Ascult-o, uite, cântă. A, nu te superi? Noi ne temeam că ne iei la … nu, cum s-o învăţăm noi, păi ce, noi ştim la muzi … Da, ai dreptate, îi zic lui Marcel s-o filmeze. Pai nu zic, şi noi ne mirăm cum de reuşeşte să cânte la muzicuţă, nu a învăţat-o nimeni … Laura, fetiţa de vreo doi ani a soţilor Ursu, era în acel moment al dezvoltării fizice şi psihice în care copilul începe să înlocuiască ţipetele, gânguritul şi plânsul cu vorbirea, din ce în ce mai coerentă. Asimila mereu cuvinte noi, uneori fără a le înţelege sensul, îşi putea comunica dorinţele şi stările, înţelegea sau nu, sau se prefăcea că nu înţelege ce se cere de la ea. De fapt, era un copil cât se poate de normal. Poate ciudat, încă nu devenise un fan al televizorului, nu stătea în faţa ecranului de sticlă decât câteva clipe, comenta, în câteva silabe, imaginea şi se ocupa de jucăriile ei, exact acelea pe care s-ar fi aşteptat cineva să le vadă în dotarea unei fetiţe de doi anişori. De aceea, recitalul ei la muzicuţă nu avea cum să nu îi surprindă pe părinţi. Niciodată până atunci nu dăduse vreo atenţie programelor muzicale de la radio ori tv, dar nici nu protesta când Marcel îşi pornea casetofonul. Nici măcar nu părea a înţelege ce sunet se aude din cutia cu beculeţe colorate. Iar acum, iat-o cum suflă şi aspiră printr-o jucărie pe care nici n-o văzuse vreodată înainte, obţinând sunete corecte ca înălţime şi durată, adică o melodie. În zilele următoare, copila îşi mări şi diversifică repertoriul. Marcel nu era străin de asta. Găsise pe la un prieten o casetă cu un cântăreţ la muzicuţă, iar Laura asimilă rapid cele câteva melodii; dacă vreun musafir era pus să ghicească cine cântă, Laura sau cântăreţul profesionist, singurul criteriu ar fi putut fi volumul sunetelor, fetiţa fiind prea mică pentru a concura cu un amplificator de 15 waţi. Convinşi că aşa cum face orice copil mic, Laura va abandona curând muzicuţa, Marcel şi Mimi nu-şi băteau capul cu pasiunea fetiţei. Chiar dacă ea reuşi, destul de curând, să repete, cu muzicuţa bunicului, orice piesă muzicală auzea la radio sau la televizor. Singurul care mai stătea să asculte concertele micii interprete era tataie, fostul deţinător al instrumentului muzical. Ba, mai mult, omul reuşi să facă rost de încă o muzicuţă şi încerca să-i ţină isonul nepoatei. Greu pentru el, care nu ştiuse niciodată decât Susannah şi Red River Valley, pe care le învăţase de la un coleg de liceu. * ** - Laura, mai ai mult la temele alea? Ziceam că mergem pe la Tanti Angela, cică Pufi a făcut trei căţei aşa de draguţi, poate luam şi noi unul când se face mai mare. - Mergem, mami, numai să nu stăm prea mult. Am început “Şarpele de mare”, de Jules Verne, şi e o carte foarte meseriaşă. Poate mai apuc să citesc un pic până ne culcăm. Laura, acum elevă în clasa a doua, părea să fi găsit o nouă pasiune, cititul, care înlocuia, în mare parte din timp, muzicuţa. Sau muzicuţele, pentru că fetiţa avea o colecţie mare de muzicuţe de diferite dimensiuni şi tonalităţi, majoritatea primite cadou de la rude. Părinţii nu se mirau, ba chiar se bucurau cumva că fiica lor citeşte, nu ca alţi copii care la vârşta aia nu citeau nici “Căţeluş cu părul creţ”. E drept că le plăcea când doamna educatoare, iar acum acum doamna învăţătoare, mărturiseau că Laura e superstarul serbărilor de la grădi, sau de la şcoală, ocazii cu care îi delecta pe părinţi cu programe variate de cântece, de la mici piese pentru copii la melodii la modă printre ascultătorii de toate vârstele. Doamnele mai adăugau o horă şi câteva poezii, şi gata, serbarea era asigurată. La drept vorbind, şi la partea cu poeziile, tot Laura era superstarul serbării. Ştia pe dinafară o mulţime de versuri, pe care le spunea aşa cum voia doamna, cu intonaţie şi gesticulaţie. Numai că toţi copiii din grupă, apoi din clasă, aveau părinţi doritori să fie mândri de performanţele intelctuale şi artistice ale urmaşilor lor, aşa că serbările nu puteau fi transformate în onemanshows. De aceea, pe lângă “Lacul” lui Lamartine, se asculta şi prima strofă din “Lacul” lui Eminescu (doar prima strofă, ca să nu suprasolicităm copilul, doamnă!). Desigur, Doamna ar fi încercat să lucreze mai mult cu Laura, dar clasa avea 37 de elevi, iar ceilalţi 72 de părinţi aveau şi ei pretenţiile lor; nici unul nu ar fi acceptat ideea că fata lui Marcel Ursu e “mai supradotată” decât copiii lor. Totuşi, învăţătoarea nu era răuvoitoare. Uitându-se cu grijă în jur, că să n-o audă cineva, Doamna îi spuse odată lui Mimi: - Ştiţi ceva, v-aţi gândit să duceţi fetiţa la un profesor de muzică? Pare foarte talentată, parcă ar fi păcat să nu o daţi să înveţe mai mult … Nu, nu se gândiseră. Oare e o idee bună? Tanti Angela le primi cu mare bucurie pe Marcela şi Laura. - Laura, dragă, ai venit să vezi căţeluşii? Sunt aşa de frumoşi!... Fetiţa o urmă, cuminte, pe tanti, dar nu spre căţeluşi se îndreptă atenţia ei. - Tanti, îmi arătaţi şi mie aciordionul? - Aciordionul? Ce-i aia aciordion, se miră gazda. - Ăla mare, cu care se cântă … Lămurită, Angela scoase dintr-o debara un acordeon vechi şi plin de praf. - Dar de unde ştii tu fetiţa lui tanti, că tanti are acordeon? - Am auzit, vorbea tati cu mami zilele trecute şi îi zicea “aoleo, Marcela, ai grijă să nu afle La-La de acio … acordeonul Angelei, că nu mai scăpaţi de ea”. Jenată, Marcela deshise gură ca să-şi ceară scuze, dar Angela i-o luă înainte. - Ia, puiule, de te joacă cu acordeonul, numai să ai grijă să nu-l scapi pe jos, că se rupe şi nu-l mai repară nimeni, că e o vechitură. Nu vrei, totuşi, să vedem căţeii înainte de asta? Ba voia, dar după ce îşi exprimă, rapid, preferinţa pentru unul dintre micii pufoşi, Laura înhăţă instrumentul cel vechi şi începu să-l manipuleze stângaci, scoţând nişte zgomote cât se poate de neplăcute. Angela, bucuroasă că scăpa de unul dintre puii căţelei, o servi pe musafira sa cu cafea şi fursecuri, iar cele două femei uitară curând de zgomotul din camera alăturată. Dar, după câteva minute îşi amintiră că La-La încearcă să strice acordeonul; de dincolo nu se mai auzeau zgomote, ci o melodie populară românească. - Ce zicea doamna? S-o dăm pe La-La la meditaţii la muzică? Mirat şi ezitant, Marcel se scărpină în cap. - E mică, mă femeie, nu ştiu dacă e bine să îi încărcăm programul şi cu ore de meditaţii. Adu-ţi aminte cât de mult uram noi meditaţiile … - E mică, dar dacă în câteva minute a fost ea în stare să cânte la acordeon … Angela s-a mirat tare, ea n-a reuşit niciodată să sincronizeze claviatura cu burduful, iar Laura a reuşit să cânte “Ciuleandra” la un sfert de oră după ce a văzut prima oară un aciord … pe mă-sa! acordeon. Mimi, femeie descurcăreaţă, a aflat repede că în oraşul lor exista o profesoară de pian care dădea ore pentru copii mai mici. Era cam departe de casă, dar de ce aveau maşină? Iar după câteva zile, împreună cu fetiţa, Mimi şi Marcel sunară la uşa doamnei profesoare Hermina Stoia. - Să nu uiţi să spui frumos sărutmâna când o deschide doamna profesoară, şi să fii foarte cuminte, ca să te primească la medi. E greu să găsim o doamnă profesoară pentru copii … ai înţeles? Sigur că a înţeles. A spus şi sărutmâna şi a cântat cât a putut ea de bine la muzicuţă, dar figura încruntată a experimentatei profesoare nu se relaxă nici măcar pentru o secundă. - Aşa, şi? - Păi … ştiţi, am vrea să o ajutaţi pe La-La să cânte corect, vedem că e foarte pasionată şi dornică să înveţe … - Ce La-La ?... Un nume mai omenesc nu aţi găsit? - O cheamă Laura, dar aşa o alintăm noi … - Doamnă dragă, dumneata ai adus copilul aici să fie alintat? Deci … fetiţo, cum te numeşti? - Ursu Laura-Medina, doamna profesoară. - Bun, deci, Ursu, cine te-a învăţat să bâzâi la chestia asta? - Nimeni, am învăţat eu singură, când eram mică, adică am luat muzicuţa lui tataie şi am cântat la ea. - Ştii notele? - Noi nu luăm note, doamna profesoară, luăm numai foarte bine. - Proastă eşti … nunote de-alea, fetiţo, notele muzicale. Nule ştia. Doamna învăţătoare îi învăţa pe copii să cânte după auz, aşa era programa pentru orele ei de muzică. - Vedeţi, doamnă, domnule, ce să face eu cu un copil ca ăsta, o urechistă care ştie să bâzâie din porcăria aia mică pe care o crede instrument muzical. Nu ştie note, nu ştie nimic, dar aveţi pretenţia să cânte la pian. - Cântă şi la acordeon, doamna profesoară … îndrăzni, timid, Marcel. - Şi ce? Ai dumneata impresia că acordeonul ăla e mare instrument? Numai lăutarii îl numesc “orgă de piept”, adică tot urechişti d-ăştia de mâna a şaptea. Pianul e singurul instrument serios, domnule, iar pianul nu e pentru oricine. Hai că vă arăt ce înseamnă a cânta, conchise profesoara, aşezându-se în faţa impunătorului pian cu coadă şi executând cu competenţă câteva acorduri. Apoi cântă o scurtă melodie. - Concertul numărul 1 în la minor de Grieg, domnule, doamnă. Atunci când va reuşi să execute ca mine această piesă de mare dificultate, atunci o să vă cred că fetiţa ştie să cânte la instrument. Ia, ia treci la pian, Ursu, spuse, fără pauză, profesoara, aşezând scaunul la o distanţă potrivită pentru talia copilului. Docilă, Laura se aşeză (“Parcă era un pilot de avion, îşi aminti, acasă Marcel. Bă, parcă era pilot de F-16, cum îşi aranja ea rochiţa şi scaunul, ziceai că … Ce mai, am fost tare mândru de ea!”) la pian şi ascultă cu atenţie indicaţiile profesoarei. - Uite, ţine mâna aşa şi degetele în felul ăsta, ca să poţi acoperi mai multe clape. Mă, ai înţeles? Hai, bate în clape, să vedem dacă eşti în stare. Era în stare. Spre marea uimire a părinţilor ei, dar mai ales a maestrei, Laura execută, fără greşeală, pasajul din Grieg pe care îl oferise ca exemplu doamna Stoia. După ce se opri, câteva clipe domni o tăcere apăsătoare. Parinţii fetei încercau, fără succes, să-şi închidă gura care se căscase de mirare, iar profesoara se silea să scape de nodul din gât care o împiedica să vorbească. Într-un târziu, reuşi: - Credeam că sunteţi oameni serioşi, dar voi mi-aţi adus aici un copil care deja a învăţat pianul în altă parte şi vă bateţi joc de mine spunând că nu ştie nimic. Să nu vă mai prind pe-aici! Politicos, Marcel Ursu reuşi cu greu să oprească şuvoiul de vorbe furioase. - Bine, pentru că fetiţa nu are nici o vină, o s-o primesc la pregătire. Dar vă mai atrag o dată atenţia, nu-i va fi uşor să ajungă la performanţă. Şi o să vă coste, dacă vreţi să pierd timpul cu ea. Ursu, ia treci aici, continuă profesoara, priveşte cu atenţie tabloul ăsta de pe perete. Reprezintă cele şapte note muzicale. Fiecare are înălţimea ei şi este reprezentată printr-un semn pe portativ. Da? Reţine nota La, uite, aici e pe portativ, ascult-o cum sună pe pian. Ia să te aud! Aşa! Bun … Iată cum se cântă o gamă muzicală, la minor, cum e şi în piesa pe care am cântat-o mai devreme. Ai înţeles? Da? Bine, atunci repetă gama şi spune tare notele … mda, aşa, e bine. Câteva minute, doamna Stoia continuă să-i explice micuţei eleve rolul semnelor de pe portativ, ca şi primele noţiuni legate de sunetele muzicale, folosind, ca material intuitiv, tablourile cu care îşi umplea pereţii. - Uite vezi semnele astea? Le cunoşti de pe telefonul mobil, numai că ele au un rol important în scrierea muzicală. Atenţie! Ăsta este un diez! Vezi unde e aşezat? În faţa unei note. Ce notă e? Sol, da, Acum e sol diez. Sol diez e cu o jumătate de ton mai jos decât sol. Ai înţeles? Ia repetă! Bine! Iar semnul ăsta e un bemol. Se aşează tot înaintea notei, ce notă avem noi aici? Aşa, mi bemol. Deci, mi bemol e cu un semiton mai sus decât mi. Ai înţeles, Ursu? Ia repetă! Acum repetă şi diezul … da, bine. Uite acum ăsta, becarul … ăsta aduce înapoi nota la înălţimea naturală. Ai priceput, fato? Ia repetă tot ce am învăţat astăzi! Data viitoare vom exersa toate notele la pian şi vom observa cum se aud în realitate sunetele. Asta dacă părinţii tăi cred că meriţi să arunce cu banii pentru tine, completă profesoara, aruncând priviri severe înspre Mimi şi Marcel, paralizaţi pe scaunele lor. Mimi fu cea mai rapidă în reacţii. - Mulţumim frumos, doamnă profesoară. Noi am vrea să lucraţi cu La-l … cu Laura, vă promitem că nu ne zgârcim la bani când e vorba de fetiţa noastră. Numai să vă asigurati dumneavoastră că Laura are ceea ce îi trebuie pentru a aprofunda învăţatul la muzică … - Nu ştiu, doamnă, o să vă spun după mai multe întâlniri. Uite, vă aştept să veniţi iară peste trei zile, să-I cumpăraţi copilului mai multe caiete – chiar, ştie să scrie? – cu linii şi cu portative şi să veniţi cu 100 de lei pentru fiecare oră de pregătire. Azi nu vă iau decât 50 de lei, că n-am stat aşa mult … În maşină, în drum spre casă, familia trase concluziile. - Ai văzut, La-La, ce frumos ţi-a explicat doamna profesoară notele. Aproape că le-am înţeles şi eu, numai că nu voi putea să le cânt la pian, ca dânsa. Nu-i aşa, Marcel? Concentrat la trafic, soţul uită să-şi regleze discursul. - Da, ai dreptate, uite la ăla cum mi-a tăiat calea, de era să-l trosnească şi pe ăla cu Hyundaiul de pe banda trei. Numai de-ar fi şi ea mai blândă cu copilul, prea e severă … - Lasă să fie severă, aşa e La-La mai atentă, dacă e prea mămoasă nu e copilul atent la lecţie. Ia spune, mă mama, nu am dreptate? Mai ştii ce ţi-a explicat doamna profesoară? Ia spune şi tu, cu cuvintele tale, ce ţi-a predat azi doamna profesoară de pian! - Păi a zis aşa: avem şapte note, cu intervale de un ton sau un semiton între două note succesive, avem mai multe game, formate cu ajutorul acestor note şi avem nişte semne care alterează intervalele. - Ai înţeles care sunt semnele? - Cum să nu? Diezul coboară înalţimea notei cu un semiton, bemolul urcă cu un semiton, iar becarul reface înălţimea notei! - Mama ta de bou! exclamă Marcel; Bravo La-La, să nu ne faci de râs, avem toată încrederea în tine! Zilele până la următoarea lecţie trecură pe nesimţite, vorba poetului. Laura nu pierdu timpul, iar în ajunul revederii cu doamna Stoia îi demonstră mamei sale că nu uitase nimic. Ba chiar mai mult, execută gamele învăţate teoretic pe clapele acio … ăsta, acordeornului primit cadou de la tanti Angela. - Bravo, mamă, avem nădejde în tine, o să fii o mare muziciană, dacă vei continua să înveţi. Doamna profesoară i-a primit la fel de rece ca şi prima dată. - Da, da, bună ziua, să nu mai tragem de timp, Ursu, spune lecţia de data trecută! Laura îşi susţinu, fără emoţie, dizertaţia. - Tâmpito! De unde ai scos idioţenia asta cu diezul care coboară şi bemolul care urcă? Pentru asta orice cretin de copil rămâne repetent în orice şcoală din lume! Laura rămase cu gura căscată. - Păiii … - Nici un păi, e cea mai mare gogomănie pe care o poate spune un elev. Asta înseamnă să mă încurc cu toţi proştii … Mimi şi Marcel, pe scaunele lor de lângă uşă, rămăseseră din nou cu gura căscată. Era prima dată când fetiţa lor răspundea atât de prost la o întrebare a educatorilor ei. Surprinşi, părinţii fetei nu ştiură cum să reacţioneze când profesoara se repezi la ei: - Eram sigură că o urechistă de doi bani cum e fata voastră nu va fi niciodată în stare să înveţe teorie muzicală, nici măcar noţiunile de bază! Să vă luaţi dracului loaza şi va duceţi de-aici, impostorilor! Şi să-mi daţi 200 de lei pentru azi, că nu meritaţi nici voi, nici incapabila voastră de urechistă să vă fac reduceri de preţ! Afară din casa mea! Plângând în hohote, Laura îşi adună caietele deschise pe masa de lucru şi alergă spre uşă, în timp ce, aproape paralizaţi de ruşine, Mimi şi Marcel scotoceau prin portofele. - Ne cerem iertare, doamna profe … - Nici o iertare! Afară! Na, mi-aţi dat zece lei în plus, că nici să număraţi nu ştiţi! Afară! Instalându-se la volan, Marcel încercă să-şi liniştească fetiţa. - Hai, mă La-La, oricine se poate încurca cu chestiile astea. Până şi eu aş fi zis că bemolul e un semiton în sus, iar diezul un semiton în jos … Hai, că învăţăm din nou şi data viitoare o să ştii mai bine. - Cum ai zis, Marcele? Păi aşa este, bemolul în sus … - Nu, e în jos, n-ai auzit-o pe profa? - Ba în sus, ea aşa a zis data trecută. - Cum să … Eşti sigură? - Foarte sigură! Uite, fără să vadă doamna, am filmat cu telefonul ce a spus data trecută, uite-aici! Lăsându-le pe soţia şi pe fata lui să plângă liniştite în maşină, Marcel urcă în fugă treptele până la uşa doamnei Stoia. - Doamna profesoară, dumneavoastră i-aţi spus lui La-La că bemolul urcă şi diezul coboară, de ce aţi făcut circul ăsta cu … - Mă nene, pleacă dracului de-aici până nu chem poliţia! se apără profesoara. - Plec, dar măcar plec mulţumit că nu fata mea e aia proastă, doamnă. Şi daţi-mi banii înapoi, că altfel vă dau în judecată pentru înşelătorie! De incompetenţă nu mai discut! …………………………………………………………………………………................................................................................... O mare parte dintre melomanii din oraş se înghesuiau la uşile sălii de concerte a Filarmonicii locale, pentru că numărul de bilete era, de acestă dată, mult sub cerere. Vedeta afişului era una dintre cele mai mari pianiste din lume, Laura Ervaux, despre care care toţi ştiau că e concetăţeana lor. Născută în urmă cu 32 de ani, doamna Ervaux a trăit 19 ani în oraşul pe care îl vizita acum în calitate de vedetă a muzicii mondiale. După absolvirea liceului, Laura a studiat la conservatorul din capitală, fiind promovată de profesorii ei pentru a concerta pe cele mai mari scene din Europa şi America. Căsătorită cu un milionar canadian, cunoscut pentru afacerile lui în domeniul imobiliar, dar şi pentru pasiunea pentru automobilism, şi mai ales pentru conservarea maşinilor istorice, Laura călătorea de-a lungul şi de-a latul continentelor, concertând cu mare succes. Repertoriul ei, bazat mai ales pe creaţiile compozitorilor români, de la Enescu la Dinu Lipatti, dar fără a omite propriile creaţii de mare notorietate, îi aduseseră o mare popularitate. La care contribuiau, fără îndoială, şi preţurile simbolice cu care organizatorii vindeau bilete la concertele ei, pentru că toate cheltuieleile erau suportate de ea şi de soţul ei, Dariel Ervaux. Mimi şi Marcel Ursu erau erau asaltaţi de jurnalişti. Erau îndemnaţi să povestească de zeci de ori despre evoluţia artistică a fiicei lor, Laura (cei de la presa locală, unii chiar prieteni vechi ai pianistei, nu ezitau să o numească La-La, spre bucuria părinţilor ei), iar posturile, locale şi naţionale, de televiziune o prezentau ca pe o dovadă vie că şi la noi se nasc genii. Păi nu? Mândri, ca orice părinţi care îşi văd copilul ajuns acolo unde voia(u), soţii Ursu nu ezitau să povestească despre muzicuţe şi “aciordion”, despre mica orgă electronică pe care îşi permiseseră să i-o cumpere la vârsta de 10 ani, despre ajutorul oferit, în timpul studiilor liceale, de către cei de la filarmonică, atunci când îi permiteau oricând să folosească pianul lor de concert şi partiturile pentru a studia lucrări din ce în ce mai complicate din literatura muzicală a lumii, dar şi sprijinul lor când a venit vorba de debutul pe scenă. Apariţia Laurei Ervaux pe scena sălii de concerte provocă un torent de aplauze. Din dragoste pentru muzică, din patriotism local, sau, pur şi simplu din snobism, toţi cei din sală se simţeau obligaţi să-şi înroşească palmele pentru fetiţa din orasul lor ajunsă mare vedetă internaţională. Pianista îşi luă locul în faţa pianului (acelaşi Lauberger & Gloss pe care se perfecţiona ea cu cincisprezece ani mai înainte) şi, după câteva mişcări de încălzire îi făcu semn dirijorului că este gata pentru a ataca Concertul în la minor pentru pian şi orchestră de Edward Grieg, piesa ei de rezistenţă în majoritatea concertelor. Secundele următoare aveau să fie descrise de criticii muzicali prezenţi în sală – binenţeles, foarte numeroşi, dată fiind valoarea concertului – ca nemaivăzute, chiar dacă ei aveau o bogată experienţă în profesie. După primele măsuri ale lucrării muzicale, executate cu mare dezinvoltură, Laura făcu o pauză de câteva secunde şi se ridică de pe scaun pentru a privi în sală şi a primi aplauzele; după care, pianista păru dintr-o dată nesigură pe ea, parcă nu mai ştia ce clape să atingă, ai fi zis că e o dactilografă începătoare care îşi caută literele pe tastatura maşinii de scris. După câteva note greşite, Laura se opri, trânti capacul claviaturii şi ieşi în fugă de pe scenă. Cei din primul rând au pretins chiar că au văzut-o plângând în hohote, dar nu putem şti exact dacă a fost aşa. Cert e că, simultam cu pocnetul capacului, din sală s-a auzit un glas cârâit, spunând, cu năduf: – Am zis eu de la început că nu-i decât o nenorocită de urechistă … După câteva minute de pauză, în care spectatorii din partea dreaptă a sălii au observat cum câţiva oameni de ordine o conduceau pe o doamnă bătrână spre foyer, Laura Ervaux reveni în scenă şi rosti un scurt discurs prin care îşi justifica ieşirea de mai devreme prin emoţia de a reveni acasă. Publicul, în delir, o aplaudă minute în şir, după care concertul lui Grieg, “Imperialul” lui Beethoven şi “Universul” de Ervaux fură interpretate de Laura cu mare succes. Urmă o noapte albă pentru locuitorii oraşului. Adunările publice ar fi putut fi comparate cu manifestările de bucurie din timpul campionatului mondial de fotbal din 1994. Piaţa centrală a fost neîncăpătoare, discursurile înflăcărate ale primarului şi deputatului local au fost primite, pentru prima oară în istoria recentă, cu aplauze puternice, prelungite, iar focurile de artificii, chiar dacă au speriat mii de câini din oraş, au fost aclamate de toată lumea. Păi da, uneori românii chiar ştiu să-şi aprecieze valorile! ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate