Sfârșitul unui om simplu

Omul prăbușit în patul îngust din camera ce ținea loc de bucătărie de vară respira dispneic. În spațiul delimitat de masă și fereastră se simte mirosul apăsător de alcool în care zace trupul său. În jur sunt sticle goale și un sac cu pâine râncedă.
Bărbatul matur cu vârsta în jurul a cincizeci de ani doarme. Patul este mic în comparație cu statura să. Lumina dimineții pare că nu-l tulbură. Liniștit, cu mâinile sub cap, dă impresia că visează.
Dinspre farfuriile murdare în care se mai găsesc resturi de mâncare, zboară muște care se așeză pe pielea adultului.Ele sunt atrase ca de un magnet de transpirația acestuia și de aburii băuturii din respirație sa. Insistența lor își face efectul. Omul se trezește și se apără cu brațele, dar zadarnic. Se ridică și deschide larg fereastra. Cu o cârpă dorește să le alunge, dar mai mult le sperie. Ele nu au intenția să plece.
Prin fereastră întredeschisă se aude mugetul disperat al vacii din grajd. Bărbatul este confuz, nu pare deranjat de zgomot. Întors de la fereastră, se întinde la loc în pat. Vaca continua să strige, nu este prima dimineață când i se aude vocea. Omul era obișnuit să o audă zilnic De fiecare dată întârzie să o scoată la păscut. Fân nu mai are, nu l-a strâns la timp și a mucegăit pe câmp.
În această dimineață intensitatea strigătelor animalului este mai mare ca altădată. De când vaca este gestantă, nerăbdarea acesteia a crescut. Vădit enervat, se ridică într-un târziu și merge în grajd, mai mult desculț, papucii sunt împrăștiați pe sub pat. În bătătură pietrele îl glodesc și șchioapătă, dar asta nu-l oprește El a uitat că nu este doar vaca lui, ci a familiei, a fiului său care s-a întors de curând din Germania, unde a muncit în construcții
‒ Ho, nebuno, strigă către vacă. Te satur eu imediat, că de nu te ia mama-naibii...!
Animalul însă continuă să fie nerăbdător, iar mugetele sunt tot mai insistente.
‒ Taci, nu auzi, strigă bărbatul. Mama ta de diavoliță...!
În grajd sunt muște mai mari și mai rele care dau târcoale vacii. Intre coarnele animalului era adunat un roi care-i intra inclusiv în ochi bovinei. Mizeria nu mai era demult strânsă. Bălegarul în mormane mirosea groaznic.
Când plecau la păscut, pe marginea șanțurilor din sat ea îl alerga. În lătratul câinilor, în timp ce era ținută de funie, îl târa, de scotea năduful din el, iar lui nu-i rămânea decât să arunce spre ea cu pietre și bucăți de pământ, doar-doar s-o opri. Se simțea îngrozitor când copiii pe râdeau de el.
‒”Mutu, Năvlegul, trage cu tunul, Mutu Năvlegul, trage cu tunul”, strigau ei până când el și vaca dispăreau din raza satului, căutând un loc de păscut.
Nu era mut chiar dacă vorbea rar, iar epitetul „năvleg” îl supăra tare mult. Nu era olog și nici crăcănat cum îi spunea nevasta. Era un om ca toți oamenii, dar fără noroc. La viața sa fusese șofer de curse lungi însă deprinderea rea și întârzierea la program l-au lăsat fără slujbă.
Într-un târziu, om și animal se opreau într-un crâng, unde, la umbră, el lega vaca de un copac și apoi adormea. Seara se întorcea acasă, unde nevasta-să hâdă îl lua în primire de cum îl vedea:
‒ Ce ai făcut cu vacă? Ai pierdut-o?
Însă aceasta, cu burta plină, venea docilă, în urma sa. Odată ajunsă în curtea casei, vaca intra singură în grajd, iar el, lihnit de foame, mergea la masă. Între cei doi se stabilise o legătură tacită de subordonare. Vaca îi învățase obiceiurile. Însă, pentru el, ea era necesară ca un motiv în fața familiei că este și el bun la ceva și poate primi de mâncare, fără să i se reproșeze că nu este în stare să aducă vreun ban în casă. Era toleranța necesară existenței lui. Fără un rost bine definit de pe o zi pe alta, slăbiciunile bărbatului erau exploatate de soția sa care nu-i putea accepta dependența de băutură. De fapt el, prin acest viciu, căuta să uite de toate și de tot, fără să-și pună întrebări, la care oricum nu găsea răspunsuri.
‒ Mă sfidezi tu? Vaca aflată în întuneric se străduia să facă față muștelor, privindu-l cu supunere. Ochii ei mari și albaștri erau senini.
Însă lui i s-a părut că animalul îl sfida, privindu-l. Iritat de miros și de muștele ce-i dădeau târcoale pune mâna pe o mătură din nuiele și lovește crupa vacii, hotărât să termine cât mai repede pedepsirea animalului. Vaca reacționează îl lovește cu picioarele din spate. Enervat, se năpustește asupra animalului, dar alunecă și cade în bălegar. Avea mizerie inclusiv pe frunte, pe haine, care se amestecă cu mâzga din sufletul său formând un amestec imposibil de suportat. Abia reușește să se ridice și vede lopata de rânit grajdul cu care sare asupra vacii. Fără să țină cont de nimic, fără să-i pese unde și cum lovește dă cu amar. Este hotărât să se răzbune pentru tot necazul de care are el parte. Suferințele vacii nu contează Loviturile repetate și ample rup șira spinării și distrug capul animalului. În grajd agitația era sursă de zgomot. S-au înecat în sânge ochii blânzi ai vacii. Sângele s-a revărsat peste umezeala grajdului, și a ajuns în curte. Soarele retras între nori, părea rușinat de păcatul uman. Întinderile albastre ale cerului se întunecă ca și cum s-ar pregăti de ploaie.
Intrigată de sângele scurs pe sub ușă cât și de zarva creată, nevastă-sa a venit în fugă.
‒ Las-o, că o omorî, strigă femeia. Aceasta privește înmărmurită cum soțul ei crapă fără milă corpul animalului. Într-un târziu obosit de efort, bărbatul se oprește și pleacă. A mers până la tulpina retezată a unui tei. Era precum copacul, terminat, cu brațele prăbușite.
‒ Ți-am venit de hac, spuse el resemnat.
Stând pe ciotul tulpinii are în spatele său grajdul cu vaca căsăpită, iar în fața sa resturile casei părintești. Casa natală fusese construită cu două camere și un șopron în care se gătea. Lui, fiind al unsprezecelea dintre frații și surorile sale, părinții i-au dat menirea să fie sprijinul lor la bătrânețe și l-au ținut pe lângă ei. I-au făcut și lui casă, l-au însurat tot în aceeași bătătură cu ei. Părinți, oameni gospodari, l-au învățat de toate. Lui însă nu-i ardea de țărâna natală, el ar fi plecat în lume. Singura sa distanțare fizică a fost în stagiul militar. Atunci a înțeles că lumea este mare. Ar fi călătorit, dar cum să o facă fără bani? Din armată s-a întors având carnet de șofer. A lucrat la o autobază până s-a restructurat. Fiind neglijent și cu diverse abateri, l-au trecut în șomaj.
Degeaba îi spunea mama sa:
‒ Ionică, ai grijă Ionică, să nu bei la volan!
Dar cine să se înțeleagă cu el. Deseori el spunea:
‒ Nu beau ca să beau, beau ca să uit. Era hotărât să uite de sine, de neîmpliniri, însă băutura îi lua mințile.
După moartea părinților i-a venit ideea să dărâme casa natală, se simțea eliberat de răspunderi, dar și pentru a extinde terenul arabil. Însă pământul greu și resturile de pietre și cărămidă din temelia casei i-au zădărnicit planul. Acum în acel loc era un morman de moloz. Pământul din spatele casei cât a fost l-a vândut. În fața sa acum era un lan roditor de porumb, al vecinilor. Acolo privește el stând în curte pe ciotul din lemn.
Femeia intrigată a luat capul animalului în poale precum ar fi luat un prunc în brațe ca să-i ușureze durerile, dar animalul nu mai mișcă, doar se apăra din când în când cu coadă de muște. Disperată a strigat prin ușa deschisă. Poala femeii era plină de sânge.
‒ Săriți oameni buni, țipa femeia, vădit tulburată de scenele văzute. Mi-a omorât vaca!
Ochii femeii vărsau lacrimi, iar venele sale se zbăteau gata să pleznească.
La auzul țipetelor femeii, din curtea învecinată a venit nepotul lor, Gore, medic veterinar. Acesta, un tânăr destoinic, priveste femeia disperată.
‒ A înnebunit, îți spun! Du-te în grajd să vezi isprava!
Nepotul a intrat și a văzut vaca, stând într-o baltă de sânge, cu capul crăpat, nu se mai putea ridica, scotea doar niste icnete din zbuciumul fără de rost. Tânărului i-a fost greu să ia decizia de a curma suferința animalului, deoarece asta presupunea să ucidă și vițelul din ea, proaspăt format. Vaca era gestantă. Ar fi putut să o spintece pentru a salva măcar vițelul, dar nu era sigur că acesta ar fi supraviețuit, fiind totuși dependent de mamă. Nu avea nici condițiile necesare salvării, nici posibilitatea de a-l transporta la o clinică de profil. Nepotul a ieșit afară, hotărât să cheme ajutoare.
‒ Chemați-l pe Marin să vină cu tractorul și remorca, să ducă vaca la abator! Este singura șansă să mai primiți ceva bani de pe urma ei și asta până nu moare, altfel o pierdeți degeaba. La cât sunteți de amărâți, vai și amar de capul vostru, a spus nepotul, privindu-i cu tristețe.
Marin era vecinul și săpa în grădină. Când află, veni cât putu de repede. S-au chinuit cu toți să urce animalul vătămat în remorcă. Efortul vacii de a respira era evident, se străduia să înghită aerul ca și cum l-ar fi rumegat.
Ionică, cu privirea pierdută la grămada de moloz a fostei case natale, părea că vede ceva hilar acolo. În remorcă se urcase și nepotul pregătit să liniștească bovină. Treptat, sub soarele ascuns printre nori tractorul căpăta dimensiunile unui punct. Șoferul se grăbea să părăsească satul.
Omul vinovat de fapta sa sinistră nu se mișca, părea să conștientizeze urmările ei. Devenise imun în fața agitației, urmărea cu privirea fixată asupra resturilor fostei locuințe a părinților, ca și cum ar fi fost cineva acolo.
Pentru soție, acolo nu era nimeni, dar lui Ioan părea că i s-a arătat o nălucă. Era ca în ziua înmormântării mamei, aceasta, în strai cernit, îngândurată, îl privea. Fața lui Ion era galbenă,. simțea vinovăția cum îi umblă prin vene. Concentrat la maxim cu fălcile încleștate s-a ridicat de la rădăcina teiului și a pornit ca și cum ar fi fost chemat.
Abia atunci și soția lui a devenit atentă la mișcările lui. El se deplasa încet părea că alunecă. În dreptul fostei case s-a oprit și a căzut în genunchi. O voce aprigă îl întreba
‒ De ce fiule, de ce ?
Nu poate răspunde. Cuvintele, în aceste momente, sunt puține. Nu se putea dezvinovăți, fapta îi aparținea și nu avea argumente decât în propria sa slăbiciune în care se complăcea.
Soția îl vede căzut în genunchi.
-Așa roagă-te să-ți vină mintea la cap, comentează ea.
Bărbatul dorește să se urce pe grămada de moloz, însă nu reușește.
Deasupra grămezii el vedea silueta bătrânei mame.
Din moloz cad resturi de cărămidă spartă .Pisica familiei iese de acolo cu o vrabie în gură.
-Aha,zice femeia de la distanță.
Între ea și resturile de materiale rezultate de la demolare era o distanță bunicică.
-Asta căutai vrei să omori și pisica.
Omul însă dorea să se apropie de imaginea mamei sale.
În această stare îl găsește fiul său, Mihai
‒ Ce ai făcut nenorocitule, și-a întrebat fiul tatăl? De ce ai omorât-o?
Fiul și-a încleștat mâinile, gata să-și lovească tatăl .Bărbatul se întoarce și vine în fața lui, se uită vinovat spre el.
‒ Tu să taci! Aici, eu hotărăsc, îl înfruntă el cu severitate.
Fiul îl măsoară cu privirea, apoi scuipă a lehamite,cu piciorul îngropă scuipatul în țărână. Cu pumnii încleștați se repede asupra lui.
‒ Sunt banii mei, am lucrat pentru ei la nemți și tu-ți bați joc de muncă mea! Ai omorât un animal nevinovat.
Taică-su răbufnește!
‒ Tu nu-mi vorbi mie așa! Eu te-am făcut, eu te omor! Vaca mi-a omorât nervii cu țipetele ei.Pe fiul său nu-l mai suporta find invidios pe tinerețea lui, pe visurile lui.
În clipa următoare, întorcându-se brusc pentru a evita pumnul ridicat de băiatul său cade cu fruntea pe prispa de ciment rămasă printre resturile de moloz, de unde nu s-a mai ridicat. S-a zbătut un timp, ca și cum aerul nu-i ajungea. A apucat să-și pună mâinile pe piept, a privit pentru ultima oară cerul ce se pregătea să-l înghită. Și-a dat sfârșitul sub ochii soției și în prezența tânărului ce părea că nu înțelege ce se întâmplă.
Zările pentru el s-au petrecut,luminile s-au aprins într-o pajiște liniștită cum el nu mai văzuse, în întâmpinarea lui venea înțeleapta sa mamă care aducea de funie vaca pedepsită în zadar.