Umbra copacilor spăla strada pe care locuia Nùb Lèc, se scurgea spre asfințit intonând, printre unghiuri fertile, Marele Absent. Inima ei pulsa, încărcată de informații care se succedau cu o viteză insesizabilă, asigurându-i transferul între culori. Părea un licurici gigantic asaltat de stări emoționale contradictorii. Plutea printre unghiuri ca Sentimentul Ùnù, cel în care se înfășurase Lùn Mès atunci când traversase Tărâmul Rolièdì pentru a-și încărca sufletul cu Speranța Promisă. Reușise Lùn Mès. La întoarcere își conectase sufletul la Sinapsa Publică și transformase unghiul zero al consoanelor în pulberea nevăzută care înconjoară, de atunci, Esența Celulară.
Nùb Lèc simți umbra ca pe o mică înțepătură în nodul sinapselor translucide. Nu curiozitatea îl făcu să admire scânteia născută, ci sentimentul acela ambiguu de liniște care îi înlănțuia sufletul de fiecare dată când simțea oprirea timpului din curgerea lui. Nùb Lèc era unul din membrii Consilului celor Doisprezece Profeți, propus pentru integrare de savantul Lùt Navàs imediat după ce descoperise Legea Profeției Relative și demonstrase Principiul Relativ al Vocalei Relative Intrinseci. "Visul este egal în relație cu fonemele, particularitățile fiind date de lipsa consoanelor în contradicție cu lipsa vocalelor". Așa se găsea Legea Profeției Relative în Sinapsa Publică, un adevăr nevăzut, dar înțeles perfect și incontestabil inclus pe termen nelimitat în Nostalgie.
Un singur cuvânt rosti Nùb Lèc. Nimeni nu înțelese ce spuse, starea fiecăruia tinzând spre autohipnoză, dar sufletul lui Nùb Lèc se clătină ca amețit și din el se desprinse un fir verzui asemănător mai mult cu o aromă de abur purtător de emoție. Vibrația era aproape roșie. Se înfiripă în memoria fiecăruia, culoare nedefinită, singulară, zvârcolitoare ca iubirea, tendință în Nostalgie. Zorii se iviră ca un munte din umbra care semăna din ce în ce mai mult cu Marele Absent.