Într-o țară care începe cu X și se termină cu Ț un om a refuzat să moară. Și nu o dată, ci de multe ori. Când îi venea sorocul, alerga prin păduri, cânta pe limba cucului, scria versuri pe la izvoare, inventa povești pentru căprioare și se pupa sincer cu toate culegătoarele de fructe de pădure. Moartea se mira și nu mai știa de ce venise: om bătrân să alerge cu atâta energie, să creeze atâtea frumuseți, să aibă așa voce și să mai și vrăjească atâtea domnițe, așa ceva era de-a dreptul năucitor. Pe la vârsta de trei sute de ani și vreo cinci soroace sărite cu succes, omul se cam întristă: culegătoarele de fructe de pădure nu prea se mai arătau iar el, când venea Moartea, nu mai avea ce pupa. Asta nu era bine. Mașinării ciudate și roboți fără de preget culegeau și mure și coacăze și afine și chiar hribi și ierburi aromate. Viața se împuțise. Nu mai avea sensul și savoarea de dinainte. Tehnologia își băgase nasul în natură, în sentimente, în emoții, în tot. Omul a început să se gândească serios să moară, să nu mai fenteze, așa că era decis să lase Moartea să-și facă datoria la următoarea ei vizită de lucru. Care vizită s-a produs după treizeci de ani chinuitori. Omul aștepta deprimat într-un azil de matusalemici cu un singur locatar: el. Moartea s-a distrat mai întâi, privindu-l cum imploră sfârșitul, apoi l-a amăgit cu Marele Sfârșit cum amăgește pisica un șoarece. Și a fost rândul ei să refuze. A plecat cu mâna goală înapoi de unde venise. Azilul de matusalemici are și astăzi tot un locatar. Alaltăieri a fost ziua lui, șase sute unsprezece bătuți pe muchie. Doctorii i-au diagnosticat nemurire cronică iar filosofii vin să stea de vorbă cu el când cred că au descoperit totul despre tristețe. La anul va scoate o carte, "Moartea trăind e mai rea decât moartea murind". Se anunță un succes internațional. Și Moartea și-a anunțat prezența la lansare. Vine cu coasa, că va îmbina utilul cu plăcutul. Ca niciodată.