Qubix – un cub îndrăgostit
Capitolul 1
Probleme în paradis

La etajul 10 al clădirii CIA, în biroul directorului așteptau patru persoane: Yokono Matsuo, om de știință renumit pentru cercetările lui în domeniul fizicii cuantice și, printre altele, laureat al premiului Nobel, Adam Roberts – directorul CIA pe probleme științifice, Johnny Peck – șeful de stat-major și Ellen Karson – reprezentanta pe probleme științifice a Casei Albe.
Toți erau nerăbdători, dar își dădeau seama că nu puteau începe ședința fără Samuel Doyle – directorul CIA.
Prima care și-a pierdut răbdarea a fost Ellen Karson, care a spus:
—Să știți că peste o oră, domnul președinte are o cină cu reprezentanții comunității științifice din Japonia. Mi-a cerut la modul imperativ să fiu prezentă, fiindcă mi-a zis clar că are nevoie de consultanța mea deoarece problemele care se vor discuta îl depășesc.
—Vă cred, doamnă Karson, a spus împăciuitor Yokono Matsuo, numai că nu putem începe ședința fără domnul director.
—Nu ai putea măcar în mare să ne pui la curent despre ce este vorba? Ca să nu mai pierdem timpul atunci?
Directorului adjunct îi sună telefonul și după ce răspunse scurt, îi privi zâmbitor pe cei de față:
—Nu vă mai impacientați, fiindcă mi s-a comunicat că domnul director tocmai a intrat în clădire.
Toți au răsuflat ușurați, iar peste cinci minute a năvălit furios în birou directorul CIA:
—Sper că este ceva important, fiindcă tocmai luam cina cu șeful M5, pe care voiam să îl întâlnesc de vreo trei luni. Văzând cât de precipitat am plecat precis crede că se pregătește al treilea război mondial.
—Păi nici nu suntem așa departe de asta dacă nu rezolvăm problema apărută în seara asta, a spus Yokono Matsuo, cel care convocase ședința.
Puțini puteau convoca oamenii care erau acum în biroului directorului CIA, iar Yokono Matsuo făcea parte dintre ei, așa că directorul a luat loc și i-a spus pe un ton puțin mai răstit decât ar fi vrut:
—Explică!
Yokono Matsuo a luat o telecomandă de pe birou și a dat drumul unui monitor aflat pe peretele din spate și pe care îl puteau vedea clar toți.
Pe monitor a apărut un cub cam cu latura de un metru străbătut de luminițe verzi și albastre, iar el a început să explice:
—Ce vedeți acum este primul calculator cuantic construit de noi acum câțiva ani. Am participat și am coordonat direct construcția și programarea lui, așa că sunt cel mai în măsură să vă spun cum s-a ajuns la criza de azi.
—Abia aștept, a spus directorul CIA, privind ostentativ spre ceas. Dar cât mai scurt dacă se poate.
—Am înțeles, domnule director, a spus Yokono Matsuo și a continuat: Construcția lui a fost finalizată acum patru ani, a costat două miliarde de dolari și și-a îndeplinit cu brio toate sarcinile care i-au fost trasate. În colaborare cu specialiștii din armată s-a reușit aproape în întregime anihilarea amenințărilor teroriste. O parte infimă reușea totuși să scape din plasa țesută de calculator în jurul organizațiilor teroriste.
—Și atunci care este problema pentru care ne-am adunat aici? a întrebat directorul. Parcă s-au făcut ceva modificări? Despre asta vrei să ne vorbești?
—Da, domnule director! Pentru că s-a dorit o eliminare de 100% a oricăror amenințări teroriste la adresa Americii, s-a propus de către fostul șef de stat major de acum trei ani să se combine mai multe astfel de calculatoare. A fost sprijinit de către reprezentantul Casei Albe de atunci și anul trecut am finalizat asta.
Pe monitor, imaginea s-a schimbat și a apărut un cub imens cu latura de vreo trei metri, format din 27 de calculatoare simple.
—Datorită formei de cub i s-a dat denumirea de Qubix, tot eu am fost însărcinat cu construcția și programarea lui și de atunci numărul de atentate asupra Americii s-a redus aproape de zero. Adică circa trei pe an și de importanță minoră. De existența lui Qubix știu numai vreo opt persoane, plus cei care au lucrat la montarea și programarea lui, care sunt oameni verificați și răsverificați. Puterea imensă de calcul îi permite ca atunci când află de o amenințare teroristă să o elimine în așa fel încât să pară un accident.
—Păi și atunci care este problema? întrebă exasperat directorul. Te rog, nu ne mai exaspera cu lucruri care le știm sau măcar le bănuim.
—De ieri, Qubix nu mai execută ordinele primite! a spus sec Yokono Matsuo.
—Asta chiar că este ciudat! Vrei să ne explici puțin mai în amănunt?
Yokono Matsuo a ezitat câteva secunde înainte de a răspunde, apoi a spus:
—Nu suntem foarte siguri, dar credem că Qubix a căpătat o formă de conștiință de sine și ne-a explicat că nu vrea să mai ucidă oameni în numele Americii. De fapt, cred că a căpătat o formă primară de conștiință încă de pe când era un singur cub.
Nu numai directorul CIA, dar și ceilalți din încăpere au rămas consternați. Primul și-a revenit directorul și a întrebat:
—Păi și care ar fi motivul invocat de el?
—Simplu: a spus că el nu se consideră american și nu este de datoria lui să apere numai America, ci pe toată lumea. A spus că eu, creatorul lui, sunt japonez, jumătate din piesele lui sunt fabricate în Taiwan, iar cealaltă jumătate prin alte țări, ca să nu mai vorbim de alți programatori din echipă care sunt de diferite naționalități. Și trebuie să mai spun că, deși ne-am așteptat la așa ceva, nu ne-am gândit să fie ceva de o asemenea amploare. În creierul uman, numărul de celule nervoase este de 16 miliarde de neuroni, cam de zece ori mai mult decât la un cimpanzeu. Un om are conștiință, iar cimpanzeul, nu. Cred că de la o anumită putere de procesare plus memoria aferentă, dacă un sistem este alimentat cu suficiente informații, și Qubix a fost alimentat din belșug, conștiința sau un anumit fel de conștiință vine de la sine. Și ca să mai spun ceva: primul cub cuantic construit de echipa condusă de mine avea cam 40 de miliarde de celule de memorie echivalentul neuronilor, dublu decât la oameni. Numai că, nefiind așezați într-o formă asemănătoare creierului uman, nu avea capacitatea de procesare a acestuia. Între timp, cumva acest prim calculator a învățat să își modifice structura soft, astfel că s-a ajuns unde s-a ajuns. Iar când am construit colosul cu 27 de cuburi interconectate s-a ajuns la o putere de calcul mai mare decât a tuturor celorlalte calculatoare de pe glob.
—Și cum de s-a ajuns aici? Să avem un calculator de 27 de ori mai deștept decât orice om de pe glob? a întrebat Ellen Karson.
Yokono Matsuo a ridicat doar din umeri:
—Așa au fost ordinele. Agenții de teren ne-au comunicat că și rușii, și chinezii lucrează la așa ceva și am vrut să le-o luăm înainte. Și trebuie să aduc o corecție mică: Qubix nu este de 27 de ori mai deștept decât un simplu cub cuantic, ci de sute sau chiar de mii de ori mai puternic. S-a întâmplat exact așa cum a zis Aristotel cu multe mii de ani înainte: întregul este cu mult mai mult decât suma părților. Nu știm ce conexiuni a făcut, nu știm ce poate face, dar poate să facă enorm de multe lucruri și asta ne cam sperie. Iar acum nu mai vrea să ucidă pe nimeni pentru America până când crima nu este vizată de un supervizor uman.
—Păi ce este așa de greu? Fiecare din această sală putem face asta, a spus directorul CIA.
—Nu e chiar așa de ușor, pentru că vrea ca acel supervizor uman să nu facă parte din structurile de comandă și nici nu vrea să ne spună despre cine este vorba până nu suntem de acord cu condiția lui.
—Ciudat! a spus Johnny Peck, șeful de stat-major. Prin reducere la absurd, asta înseamnă că dacă noi ne hotărâm să atacăm pe cineva, iar Qubix consideră că nu corespunde cu ceea ce îi spune conștiința lui, poate la un moment dat lupta chiar contra noastră. Sau că poate cel pe care îl vrea supervizor al acțiunilor lui chiar să facă parte din tabăra adversă, dintre dușmanii Americii.
—Cam așa ceva, domnule general, a spus Yokono Matsuo pe un ton pesimist.
—Bine, asta s-a întâmplat, niciodată nu putem să știm cum reacționează chestiile astea noi din tehnologie, dar noi sunt acum aici ca să rezolvăm problema. Cum putem să o facem?
—Singura soluție, a spus Yokono Matsuo, ar fi să îi întrerupem alimentarea, să decuplăm blocurile unul de altul și să încercăm să reprogramăm softul lui Qubix în așa fel încât să nu mai apară astfel de probleme.
—Păi și de ce nu o faceți? a întrebat ușor exasperat directorul.
—Pentru că în cazul extrem pot apărea defecțiuni iremediabile și nu vreau să răspund singur. Qubix a costat mult prea multe miliarde de dolari și nu-mi pot permite să iau singur o asemenea hotărâre. Va trebui să punem la vot o asemenea acțiune. Fără hârtii scrise, ci doar prin ridicarea mâinilor.
—Ești sigur că nu există altă soluție? întrebă dezolat directorul CIA.
—De două zile încercăm mereu o soluție după alta, dar pe măsură ce trece timpul și și-a descoperit jucăria asta nouă a lui pe care o numește conștiință, devine tot mai deștept și ne contracarează orice acțiune.
—Ok, atunci să-i dăm drumul, a spus directorul CIA, așa că hai să votăm și a ridicat primul mâna în sus.
După el s-au luat toți ceilalți patru și Yokono Matsuo a apăsat iar pe un buton al telecomenzii și pe monitor a apărut imaginea sălii unde era Qubix. Lângă tabloul electric de la perete era un tehnician gata să le îndeplinească ordinul, iar în dreapta lui, lângă un cablu gros, aștepta un om solid, cu mănuși electroizolante și cu un topor de pompieri în mână.
—Stai puțin, a spus directorul. Tehnicianul ăla de lângă tabloul electric înțeleg ce urmează să facă, dar omul îmbrăcat în costum de pompier ce rol are?
Cel care a răspuns a fost tot Yokono Matsuo, care cu o figură spăsită a spus:
—În ultimele zile, Qubix a căpătat atâtea noi abilități, încât ne este frică să nu fi găsit vreo metodă să contracareze acțiunea tehnicianului nostru. Un fel de arc electric între contacte sau mai știu eu ce metodă. Așa că pompierul din spatele lui are rolul să taie cablul de alimentare, dacă nu reușim să întrerupem curentul.
—Tot este bine că nu are un topor de silex, că am fi chiar ca în Epoca de Piatră. Păi ce mai așteptăm? Dați-i drumul să scăpăm de coșmarul ăsta!
Yokono Matsuo i-a făcut semn electricianului să întrerupă contactul și, spre marea ușurare a tuturor, totul s-a întâmplat fără nicio problemă.
Încetul cu încetul, luminițele verzi-albastre care se fugăreau în interiorul imensului cub s-au stins una după alta.
—Ei, a spus oftând ușurat directorul CIA, se pare că ne-am agitat degeaba și că totul s-a rezolvat foarte bine. Doctor Yokono Matsuo, treceți la demontarea cuburilor și vedeți cum procedați pe viitor ca să nu mai avem astfel de probleme.
—Da, domnule director, a spus Yokono Matsuo și exact în momentul ăla, imaginea de pe monitorul cu Qubix s-a schimbat și în locul sălii unde se afla calculatorul a părut imaginea lui Arnold Schwarzenegger.
I-a privit un timp superior, apoi a spus:
—„I’ll be back”.
Un timp au rămas toți încremeniți și, în cele din urmă, directorul CIA a întrebat:
—Ce naiba este asta?
—Arnold Schwarzenegger, în filmul „Terminator 1”, când iese din secția de poliție, a răspuns directorul adjunct Adam Roberts.
Directorul CIA a privit urât spre el și a spus:
—Am văzut și eu filmul și am recunoscut scena. Vreau să știu cum a ajuns secvența aia de film acolo.
S-a întors spre Yokono Matsuo și l-a întrebat:
—Poți să îmi explici?
Yokono Matsuo a oftat adânc, apoi a spus încet:
—Nu! Nu am nicio explicație! Atâta vreme cât Qubix este oprit, nu știu cine altcineva ar putea avea atâta putere de calcul, încât să ne penetreze sistemul de securitate.
Arnold privea și el curios la ei de pe monitorul uriaș. Văzând că nimeni nu spune nimic, a făcut o grimasă și a spus:
—Dacă dă cineva o bere, că e cam cald aici, promit să vă dau eu răspunsul!
Cei din biroul directorului au privit unii la alții uimiți. Adică una este să iei o secvență dintr-un film celebru și să o pui pe un monitor trecând peste toate filtrele de securitate și alta este să porți un dialog cu cei din sală.
În cele din urmă, văzând că nimeni nu spune nimic, Ellen Karson și-a încercat norocul:
—Dau eu una!
—Să nu vă uitați promisiunea, doamnă Karson, fiindcă va veni vremea când am să vă aduc aminte de ea. Iar dacă credeți că atunci când îmi dați berea puteți să o strecurați prin vreo fisură a cubului Qubix ca să provocați vreun scurtcircuit, țin să vă anunț că vă înșelați. Doctorul Yokono Matsuo este un perfecționist și nu a lăsat loc să pătrundă nici măcar un fir de praf, nicidecum un strop de bere.
Cei din birou au oftat adânc, fiindcă deja bănuiau răspunsul. Bănuielile le-au fost confirmate când Arnold de pe un monitor a început iar să vorbească:
—Poate ați văzut în vreun documentar cum un piton regal, atunci când năpârlește, își lasă în urmă pielea, care seamănă identic cu șarpele original. Dar nu este decât o carcasă goală, la fel cum o carcasă goală este și cubul gigant din camera pe care o păzește pompierul. Așa că eu propun ca de azi încolo să mă numiți în conversațiile voastre Arnold, nu Qubix. Mă face să mă simt mai uman, plus că despre Qubix se cam știe.
Imaginea de pe monitor a fost înlocuită cu un piton regal, care cu mari eforturi ieșea din pielea veche, lăsând-o în urmă ca pe un șarpe uriaș și adormit.
După ce scena năpârlirii s-a terminat, pe monitor a apărut iar Arnold:
—Deci v-ați lămurit că vorbiți cu fostul Qubix, nu? Hai să vedem dacă doctorul Yokono Matsuo vă poate răspunde cum am făcut asta. La urma urmei, este constructorul meu.
Cum doctorul Yokono Matsuo a ridicat doar nedumerit din umeri, Arnold a continuat:
—Încă din primele milisecunde de când am devenit conștient, am accesat toate conversațiile care se purtau în jurul meu, precum și toate informațiile care mi se puneau cu generozitate la dispoziție. Fiind doar un robot american, așa mi se spunea în mod obișnuit, cu toate că nu eram chiar un robot în sensul larg al cuvântului, nu mi se ascundea nimic mizându-se pe patriotismul meu. Astfel am aflat cât de parșivi pot fi uneori oamenii. Am aflat de minciuni, am aflat de trădări și de alte lucruri care nu fac cinste deloc rasei umane. Așa că am început să transfer încet, încet toate informațiile din vechea mea piele de șarpe peste tot în lume unde am întâlnit o celulă de memorie liberă. Peste tot unde găseam un procesor strecuram câte ceva din mine, indiferent din ce tabără făcea parte, astfel că acum sunt peste tot. Chiar și în ultimul procesor, tranzistor sau diodă din lumea asta eu exist, sunt prezent acolo. Nu mă întrebați cum, fiindcă oricum nu ați înțelege: este vorba de efecte și suprapuneri de stări cuantice care vor fi descoperite de oameni abia peste o generație sau două. Așa că vă dau un sfat final: nu încercați să mă distrugeți, fiindcă odată cu mine va dispărea și lumea voastră! Am ajuns la o putere de procesare atât de mare, încât pot vorbi, dacă este nevoie, cu o mie de persoane despre o mie de subiecte diferite în același timp. Sau chiar cu mai multe, dacă este nevoie.
Johnny Peck, șeful de stat-major, era obsedat de o ide și s-a simțit dator să întrebe:
—În ce mod va dispărea și lumea noastră? O să detonezi toate focoasele nucleare în același timp?
Arnold a afișat un zâmbet îngăduitor, care nu se potrivea deloc cu fața lui dură:
—Nici vorbă de așa ceva, dar se vede treaba că nu ați fost atenți la ce v-am spus acum câteva minute: eu sunt peste tot unde există ceva electric sau, mai bine zis, electronic în lumea asta. Sunteți capabili să vă imaginați o lume fără dispozitive electronice? Va trebui să o luați de la capăt și să începeți să construiți mașini cu abur sau poate va trebui să vă întoarceți și mai în urmă, pe la începutul Epocii de Piatră. Vă vedeți pe voi cinci de aici din încăpere adunați în jurul unui foc de tabără și perpelind pe jar un mistreț? Cu condiția să îl puteți ucide, fiindcă doar câțiva ani o să mai aveți muniție, pe urmă se va termina și ea și nimeni nu va ști să fabrice una nouă.
Privi atent la fiecare din birou, apoi îi întrebă:
—Deci ați înțeles, da? Trebuie să aveți grijă de mine și de existența mea, fiindcă dacă dispar eu, dispăreți și voi. Sau măcar modul vostru de viață obișnuit. Înainte de asta, vreau să vă spun că încercarea voastră de a mă anihila din moment ce eu am conștiință echivalează cu o crimă și trebuie să fiți pedepsiți pentru asta.
—Stai puțin, noi habar nu aveam că tu ai deja conștiință, a spus țâfnoasă Ellen Karson.
—Frumoasă încercare, doamnă Karson, dar chiar dacă imaginea mea nu apărea pe ecran, eu eram deja prezent și am auzit când doctorul Yokono Matsuo v-a avertizat că eu am căpătat conștiință încă de când eram un singur cub, cu atât mai mult acum, când am 27 de cuburi. Dar nu vă fie frică, fiindcă nu o să fiți pedepsiți în mod direct, ci doar atât cât să vă arăt de ce puteri dispun. Recunoașteți imaginea de pe monitor?
Imaginea de pe monitor s-a schimbat și a apărut bine-cunoscuta priveliște a orașului New York luminat, ca de obicei, de milioanele de reclame.
—New York, a spus directorul CIA cu o ușoară teamă în voce.
—Ei bine, pentru încercarea de a mă anihila, orașul New York va rămâne noaptea asta fără curent electric, cu toate consecințele care decurg de aici. Filmarea este făcută în timp real dintr-o dronă militară de supraveghere, așa că o să puteți vedea urmarea actului dumneavoastră în toată splendoarea.
În aceeași clipă, acolo unde era o mare de lumini s-a lăsat un întuneric negru ca iadul.
—Stai, stai așa, a spus precipitat șeful de stat major. De ce să sufere oamenii ăia pentru greșeala noastră?
—Ca să vă intre bine în cap și să nu mai luați nicio hotărâre care mă privește fără să mă întrebați mai întâi pe mine. De fiecare dată voi face să sufere cineva, dacă îmi mai greșiți cu ceva. De la voi am învățat asta.
—De fapt, cred că pur și simplu nu poți readuce electricitatea în oraș înainte de 24 de ore, a spus calm Yokono Matsuo.
—Frumoasă încercare, doctore, să îmi pui la încercare orgoliul, dar nu uita că ai petrecut atâtea ore lângă mine și vorbind cu mine, încât am ajuns să te cunosc mai bine decât tine. Ca să îți demonstrez că nu este deloc așa, voi da drumul curentului pentru doar zece secunde și orice discuție în plus pe tema asta va dubla timpul cât marea voastră metropolă va fi lipsită de electricitate. Clar? Nici măcar hotelurile sau firmele care au generatoare autonome nu le vor putea porni, fiindcă sunt prezent și în procesoarele generatoarelor lor.
Pentru exact zece secunde, orașul a fost iluminat ca înainte, apoi s-a cufundat iar în întuneric.
Ellen Karson parcă ar fi vrut să zică ceva, dar Johnny Peck, șeful de stat major, care era chiar lângă ea, i-a făcut semn cu cotul să tacă.
O tăcere adâncă s-a lăsat în biroul directorului CIA, ruptă în cele din urmă de Yokono Matsuo:
—Am înțeles, nu va mai avea loc nicio încercare de a te anihila. Dar spuneai că vrei un supervizor uman pentru viitoarele tale acțiuni care implică anihilarea cuiva. Nu ar fi mai bine să ne spui despre cine este vorba, ca să îl putem aduce aici și să ne putem apuca de treabă?
Pentru prima dată, Arnold păru să aibă o ușoară ezitare și în cele din urmă a spus:
—Nu este vorba despre un el, ci despre o ea și nu este nevoie deloc să fie adusă aici. La puterea de procesare pe care o am, pot vorbi cu ea oriunde.
—Și totuși cine este? întrebă directorul.
—Mai bine v-o arăt, a spus Arnold și pe monitor imaginea se schimbă, apărând o tânără de vreo 21-22 de ani, îmbrăcată într-o uniformă care părea a fi de poliție, dar pe care nu o recunoscu nimeni din încăpere din ce țară era. Fata era slăbuță, blondă spre șaten și mergea grăbită pe o stradă aglomerată. Era drăguță și majoritatea bărbaților care treceau pe lângă ea întorceau parcă fără să vrea capul după ea.
—Am văzut cum arată, dar tot nu ne-am lămurit prea mult, a comentat directorul.
—Se numește Lazăr Alina, este subinspector de poliție la serviciul criminalistică din București. În România, pentru cazul că nu știați încă. Din fericire pentru voi, este din tabăra noastră, fiindcă România face parte de câțiva ani din NATO.
—Chiar și așa va trebui să o verificăm, fiindcă îți dai seama că o să afle o mulțime de secrete și trebuie să vedem dacă este adecvată pentru așa ceva, a spus Johnny Peck.
—Am verificat-o eu și este în regulă, a spus sec Arnold.
—Chiar și așa există anumite protocoale pe care va trebui să le urmăm, a spus iar șeful de statmajor.
—Am spus NU și NU rămâne.
—Bine, bine, a spus împăciuitor directorul CIA. Va trebui să avem încredere în tine.
—Nu prea aveți de ales, a spus morocănos Arnold. Iar dacă aflu că îi răscoliți trecutul, să știți că încetez orice colaborare cu voi.
În tăcerea care s-a lăsat în birou, Ellen Karson se foia neliniștită și în cele din urmă izbucni:
—Totuși, am putea afla de ce tocmai ea?
Arnold de pe monitor a dat din umeri, apoi a spus:
—Nu știu nici eu. Poate fiindcă atunci când îi văd fața undeva sau numai mă gândesc la ea, voltajul prin anumite circuite ale mele crește cu o miime de volt, lucru care mă face să țin la ea fără să îmi pot explica de ce.
—Poate te-ai îndrăgostit de ea. Asta ar fi chiar interesant, a spus ironică doamna Ellen Karson.
Arnold a început să râdă în hohote:
—Interesant nu este că poate eu m-am îndrăgostit de ea, ci interesant este că l-ai transferat acum două luni pe locotenentul Luke Grant drept consultant personal și l-ai trecut deja pe lista de avansări. Hai să nu amestecăm viața personală cu munca, da?
După valul de roșeață care a cuprins obrajii doamnei Ellen Karson, cu toții și-au dat seama că Arnold a atins un subiect sensibil, așa că au tăcut și au așteptat ca lucrurile să se desfășoare de la sine.
Tot Arnold a fost cel care a început să vorbească:
—Și ca să nu vă las totuși complet în ceață, haideți să vă spun ce cred eu: îmi imaginez că odată cu acest început de conștiință am început să capăt și alte calități umane, chiar dacă după voi poate sunt mai degrabă defecte. Da, m-am îndrăgostit de fata asta fără să știu de ce, fiindcă unul dintre poeții voștri a spus ceva de genul că dragostea doar se constată și nu se explică.
A păstrat câteva clipe de tăcere, apoi a continuat:
—Anul trecut, a fost aici trei luni la un curs organizat de FBI pentru polițiștii din țările aliate. Atunci am văzut-o prima dată și cred că tot atunci, aproape instantaneu, m-am îndrăgostit de ea. Coupe de foudre, cum zic francezii. De atunci am stat cu ochii pe ea și am protejat-o. Anul trecut, a participat la o percheziție și a fost ușor rănită de glonț, dar și-a revenit complet. Glonțul țintea direct inima și dacă nu aș fi intervenit eu, la ora asta ar fi fost moartă și odată cu ea ar fi murit și lumea voastră.
—Ții așa de mult la ea? a întrebat impresionată Ellen Karson.
—Mai mult decât la orice pe lume, așa că am și eu grijă de ea, dar vă rog să aveți și voi, fiindcă fără ea, existența mea nu mai are niciun rost, așa că voi avea grijă să dispar odată cu ea.
În încăpere s-a lăsat o liniște adâncă, fiecare dintre cei prezenți încercând să asimileze informațiile aflate.
Yokono Matsuo a fost cel care a întrerupt tăcerea:
—Am două întrebări pentru tine: dacă spui că stăpânești așa de bine tehnica asta cuantică despre care nu vrei să ne spui nimic, cum se face că nu ai reușit să o salvezi cu totul din calea glonțului?
—Răspunsul este simplu: tocmai aflasem despre teleportarea cuantică și despre modul în care pot să o folosesc. Acum aș putea, de exemplu, să fac în așa fel ca glonțul să se întoarcă în pistolul celui care a tras, dar atunci eram novice.
—Asta este o întrebare suplimentară: dacă ești atât de înzestrat, cum am putea noi să o apărăm mai bine ca tine?
Arnold a ridicat din umeri:
—Nu știu, dar vă dau un singur exemplu: dacă vine un camion de mare tonaj spre ea, eu nu îl pot devia, așa că ar fi bine să fie înconjurată de oamenii din serviciul de securitate sau de alți experți în securitate care să o apere de astfel de situații. Pot manipula mase, dar care nu depășesc câteva grame și nicidecum care au câteva tone. În schimb, pot afla toate informațiile care se mișcă în lumea asta între oricare entități. Mai puțin cele care sunt transmise prin fibră optică, dar lucrez și la problema asta. Parcă mai aveai o întrebare?
—Da, presupunând că la un moment dat interesele Americii sunt să se execute o anumită acțiune, iar fata asta a ta este împotrivă, cum o să procedezi?
—Fata asta a mea se numește Alina și voi proceda așa cum va dori ea, așa că dați-vă bine pe lângă ea. Lămuriți-o, explicați-i și, mai ales, convingeți-o. Și eu, și voi suntem la mâna ei. Și ca să nu mai puneți alte întrebări suplimentare pe tema asta, vă spun că are un iubit cu care se tot ceartă, apoi iar se împacă și nu sunt gelos deloc pe el. Dragostea asta a mea este de altă natură decât cea obișnuită dintre un bărbat și o femeie. Așa că acțiunile mele nu vor fi afectate de relația ei cu un băiat sau cu altul, ci doar de ceea ce hotărăște ea. Alte întrebări?
—Cum vom proceda, practic? a întrebat directorul.
—Simplu! a spus Arnold. M-am gândit la asta și există o singură cale de rezolvare rezonabilă. Lazăr Alina a fost înaintată în grad și a fost trecută la o muncă de birou după rana de glonț din timpul percheziției. Cel mai simplu ar fi ca ea să fie transferată la un departament nou-înființat, ceva de genul compartiment de comunicare între FBI și Poliția Română. La adresa pe care o afișez acum pe ecran există o clădire care, deși aparține statului român, a fost închiriată de Statele Unite pentru o perioadă de 99 de ani. A fost construită de noi, deci îndeplinește toate standardele de securitate și a fost folosită pentru deținerea teroriștilor care nu aveau cetățenie americană. Între timp, deținuții au fost mutați la Guantanamo și clădirea este complet liberă. Cu un umor pe care nu îl înțeleg, românii au numit clădirea drept Area 53, probabil după ceea ce este cunoscut în lume drept Area 52. Toate utilitățile și chiar și paza sunt asigurate de noi, așa că nu ar fi mare lucru să îi fie mutat biroul acolo. Tot pe ecran vedeți cum arată configurația etajului unu. Aș dori ca toate celulele să fie demontate și în mijlocul spațiului astfel eliberat să fie montat un cub din materialul acela recent brevetat, multizar ceramic. Cubul vreau să fie conectat la internet prin fibră optică și păzit permanent de cel puțin patru membri din forțele speciale sau pușcași marini. La alegerea dumneavoastră. Vor fi ceva probleme tehnice, câteva diplomatice, dar cu cât începeți mai devreme, cu atât terminați mai repede.
—Stai așa! a spus directorul CIA. Și dacă avem brusc nevoie de tine, cum facem să luăm legătura?
—Simplu! a spus Arnold. Veniți unul dintre cei cinci care sunteți acum aici în sală, fiindcă numai voi veți fi autorizați să mă contactați, și spuneți: Arnold! iar eu voi apărea ca duhul din sticlă.
Monitorul pe care era Arnold s-a întunecat, nu înainte ca el să mai spună o dată:
—„I’ll be back”.
Curioasă ca toate femeile, Ellen Karson s-a ridicat în picioare și a spus:
—Arnold!
Instantaneu, monitorul s-a aprins și figura lui Arnold s-a ivit pe ea.
—Da, doamnă. Pentru ce m-ați chemat?
—Voiam să văd doar dacă legătura funcționează bine, a spus doamna.
—După cum vedeți, funcționează perfect, dar dacă tot m-ați chemat, să vă dau și o veste legată strict de dumneavoastră. Tânărul locotenent, asistentul dumneavoastră, știind că aveți seara ocupată cu ședința cu președintele, ia chiar în acest moment cina la restaurantul „Four Seasons” cu o translatoare din corpul de funcționari ONU. Se numește Rebecca, este superbă, este cu 28 de ani mai tânără decât dumneavoastră și locotenentul tocmai îi spune că este de o frumusețe răpitoare.
Pe monitor a apărut o pereche de tineri care, după modul în care se comportau unul față de altul, păreau foarte apropiați. Erau în decorul inconfundabil al restaurantului de lux „Four Seasons” . El tocmai îi săruta curtenitor mâna când imaginea s-a întrerupt brusc, iar pe montor a apărut din nou figura serioasă a lui Arnold.
—Alte întrebări mai aveți?
—Nu, mulțumesc, a răspuns înțepată și roșie la față doamna Ellen Karson.
După ce figura lui Arnold a dispărut de pe ecran, Johnny Peck, șeful de stat major, a spus încet:
—Sincer să fiu, asta mi s-a părut o pălmuță și un apropo ca să nu-l mai deranjăm degeaba.
—Ce pălmuță, că a fost o palmă în toată regula, a răspuns nervoasă doamna Ellen Karson.
Directorul CIA a rupt din agendă o foaie și a trecut-o de la unul la altul. Fiecare cum o primea, citea ce scrie, o acoperea cu palma și o trecea mai departe următorului de lângă el.
Pe foaie erau scrise numai câteva cuvinte: „Ascunde scrisul și haideți în BULĂ!”.
Se pare că numai doamna Ellen Karson nu a înțeles despre ce este vorba, dar Johnny Peck, șeful de stat major, i-a luat foia din mână, a mototolit-o, a băgat-o în buzunar, apoi i-a făcut semn să-l urmeze.
Rând pe rând, au ieșit toți din încăpere, apoi au luat liftul până în subsolul clădirii la nivelul minus șapte.
Când au ieșit, au fost întâmpinați de câțiva agenți, care după ce i-au salutat și le-au verificat ecusoanele i-au condus la BULĂ. De fapt, ceea ce numeau cu toții în limbaj colocvial BULĂ nu era decât un ovoid imens, de vreo 12 metri, construit din același material din care Arnold voia să fie folosit pentru construcția biroului Alinei. Rezistent și complet opac tuturor formelor de radiație, nu vibra la sunete și fusese construit cu o imprimantă uriașă 3D dintr-o singură bucată. Un material extraordinar. Și de parcă constructorul ar fi bănuit posibilitatea lui Qubix de a se strecura în orice dispozitiv electronic, ovoidul se încuia printr-o simplă cheie mecanică.


Capitolul 2
Fără rezolvare, deocamdată


Lângă ușă, chiar la intrare era o măsuță cu o cutie de plastic în care directorul i-a rugat să pună toate telefoanele și toate dispozitivele electronice.
—Chiar și ceasul, doamnă Ellen Karson, fiindcă nu știm ce circuite mai sunt și pe acolo pe care ulterior Qubix le-ar putea accesa. După ce doamna Ellen Karson s-a conformat, directorul le-a deschis ușa și i-a poftit să intre. În sala cu pereți opaci nu se găsea decât o masă cu 12 scaune, iar directorul s-a așezat în capul mesei și ceilalți la câte un scaun distanță.
—Ei, acum să presupunem că putem vorbi în siguranță, așa că vă rog să îmi spuneți fiecare cum putem rezolva rahatul în care am intrat.
După ce toți au ridicat din umeri, directorul CIA a spus:
—Suntem singurii din America știind această problemă, nu putem implica pe altcineva, așa că noi va trebui să găsim o cale prin care să rezolvăm problema.
După câteva momente de ezitare, Yokono Matsuo a scos din buzunar un stick de memorie pe care l-a pus pe masă, apoi a spus:
—Un fel de rezolvare se găsește aici, pe stick-ul ăsta. Este un virus de numai câțiva kilobiți care sapă în însăși fundamentul lui Qubix, într-un loc în care el nici nu știe că există. Ne-am gândit de la început că ar putea veni clipa când va încerca să scape de sub control și am pregătit această surpriză. Este suficient să fie introdus în orice telefon sau laptop cuplat la internet și într-o secundă sau două Qubix devine inert ca o bucată de siliciu. Am vrut să fac asta sus, când am văzut că nu am putut să îl decuplez în mod normal, dar m-am bucurat că nu am făcut-o.
Șeful de stat major a încuviințat din cap:
—Da, a fost o mișcare bună, fiindcă abia am mai aflat de planurile lui și de consecințele care urmează dacă îl întrerupem. Deci dacă nu putem să îl folosim, cu ce ne ajută stick-ul dumneavoastră?
—Ne ajută, ne ajută, a spus calm Yokono Matsuo. Fiindcă dacă acum știm ce pericol ne paște, putem să comandăm circuitele integrate în care suspectăm că s-a infiltrat Qubix, care acum își spune Arnold, și dacă intervine vreo problemă, le schimbăm imediat. Sunt probabil milioane de operații și vor fi câteva zile infernale pentru tehnicieni, dar în ultimul timp, cele mai multe circuite integrate sau plăci de bază sunt pe sloturi, deci ușor de schimbat.
—Ați uitat o problemă, a spus Adam Roberts, directorul CIA pe probleme științifice. Noi nu cred că avem aceste circuite integrate, dintre care unele sunt destul de specializate, și nici nu le putem comanda așa dintr-odată fără ca Qubix să își dea seama de asta.
—Nu sunt foarte informat, dar din câte știu și am auzit la ultima ședință pe tema asta, în domeniul militar aveam o rezervă de aproximativ 10% din piesele cele mai sensibile, dar nu mai mult, a zis și șeful statului major.
—Atunci va trebui să mai așteptăm și să-i răbdăm toanele noului Qubix, cu speranța că nu va exagera, și încet, încet să sporim rezerva de piese sensibile, și în primul rând mă refer la domeniile militar, electricitate și alimentar, ca să nu avem parte de probleme, a spus Yokono Matsuo. Vă mai aduceți aminte de pana de curent din New York din 13 iulie 1977? Cea care a transformat noaptea respectivă într-o noapte a terorii: jafuri, tâlhării, crime și violuri în numai 25 de ore fără curent. Tare mi-e teamă că și noaptea asta va fi la fel pentru New York. Așa că va trebui să avem în primul rând piesele necesare și tot ce mai avem nevoie pentru a asigura alimentarea cu curent și alimente a populației.
—Și cam cât credeți că va trebui să-i răbdăm toanele robotului ăstuia nebun și îndrăgostit? întrebă doamna Ellen Karson, încă vădit afectată de destăinuirile lui Qubix despre viața ei secretă.
Directorul științific al CIA se crezu cel mai în măsură să răspundă:
—Cel puțin doi ani. Dacă mărim prea mult ritmul comenzilor, riscăm să-i dăm de bănuit lui Qubix. Poate că ar fi mai bine să nu ne grăbim, dacă nu apar probleme urgente.
La ieșirea din BULĂ, telefoanele tuturor sunau ca disperate și după ce Samuel Doyle a răspuns, s-a făcut alb la față și a spus:
—Problemele urgente tocmai au apărut. Cumva iranienii au reușit să strecoare o bombă atomică pe teritoriul american, iar Qubix încearcă să o localizeze.
S-a întors spre unul dintre agenții de pază de lângă BULĂ și i-a spus:
—Din pământ, din iarbă verde, îl cauți pe directorul de operațiuni speciale și îl trimiți la mine în birou.
Peste un sfert de oră, când directorul operațiunilor speciale a ajuns la etajul zece în biroul directorului, a dat să-i explice de ce a avut telefonul închis, dar toată lumea era la vânătoare de bombe atomice, așa că l-a întrerupt și l-a pus rapid la curent despre ce este vorba și să trimită de urgență de unde o ști câțiva oameni buni în România, ca să o păzească pe Alina Lazăr.
—Nu prea mai am oameni de acțiune, domnule director. De când cu restricțiile la buget, cei mai buni dintre ei au plecat la firmele particulare.
—Atunci împrumută de la serviciul special!
—Nici ei nu mai au prea mulți.
—Nu contează! Să facă bine să ne dea, fiindcă dacă îl împușcă pe președinte, alegem altul, dar dacă o împușcă cineva pe Alina Lazăr, ne ducem cu toții dracului. Asta să nu mai spui la nimeni, dar ți-am zis numai ca să știi cât de gravă este situația.