Anùl strălucea. Trecând printre ramurile încărcate cu muguri atinsese polenul fin lăsat în urmă de Briza Erìbùi și acum strălucea. Parcă era un licurici îndrăgostit. Se știe că licuricii, atunci când sunt îndrăgostiți, strălucesc tot timpul, unghiul format de sinapsele scânteietoare devenind o elipsă neuromediatoare. Anùl încă nu se îndrăgostise. Până la vârsta lui nu o pățise. Era demonstrat, încă din Epoca Descoperirilor, că îndrăgostirea transformă sinapsele, făcând să înflorească Unghiul lui Enìs și să se audă Cântecul Unic al Brizei Erìbùi. Nu se știe cine a cântat pentru prima dată Cântecul Unic, dacă a fost chiar Briza Erìbùi sau a fost celebrul întemeietor al Corpusului Nmì. Cert este că de atunci copiii primesc, la naștere, Sinapsa Ròd, cea care îi îndrumă ca toată viața să-și caute sufletul pereche prin cele douăsprezece dimensiuni originare. Anùl deschise brațele, închizând între ele umbra polenului. Trebuia să îndeplinească ritualul pentru a trece în dimensiunea strălucirii pulsatile a Sinapse Publice, acolo unde putea spera. O lumină albă, ca un curcubeu cu trepte, i se deschise înainte; scânteia emanată de palmele lui intră în lumină. Sinapsa Publică vibră, vibrația transmise emoția spre nervurile planetare și Anùl se volatiliză. Nu era efectul introspecției independente, ci contopirea cu bobul de foton iremediabil descris în titlul "Strălucirea Gamei Ìm în simultaneitatea relativă a unghiului autocreat din speranță". Luna era acolo. Gânduri nostalgice o înconjurau, ca o energie înfloritoare. Anùl înmuguri, Timpul deveni Mugurul cel Nou...