Badea Niculaie a lui Ilină și badea Rusu erau cei mai bătrâni oameni din sat. Numai ei puteau a ceti în Biblia cu literele bătrânești. Le plăcea când se întâlneau dumineca, ori în alte sărbători, să-și aducă aminte de vremurile de demult.
-Îți mai aduci aminte, Niculae, când o venit de la Sâghii popa ăla cu tichie roșie?
- Ba, care popă?
- Cum care, vlădica Andrei! O vint când s-o sfințit biserica noastră. Întâi a oprit, trăsura cu trei cai, în fața școlii. Dascălul Gligorea, Dumnezu să-l hodinească, ne-a pus să spunem rugăciuni. Tare i-a mai plăcut vlădicii cum ai spus tu Tatăl nostru și eu Credeul. Apoi, a căutat prin tașca, ce-o purta, și a scos cărțile cu Evangheliile pe care ni le-o dat după ce și-a scris, cu peana înmuiată în cerneală, numele pe ele. Eu și acum mai grijesc acea carte sfântă pe o policioara făcută anume și pusă între icoane. În fiecare sâmbătă, ori în ajunul sărbătorilor mă uit pe călindar și buchisesc apostolul pe care-l voi ceti, în biserică, înainte ca părintele Cornel să zică din Sfânta Evanghelie.
- Și eu grijesc acea carte, în castăn, printre hainele de sărbătoare.
De tine-i bine că ai copii și ai cui o lăsa. Eu singur sunt pe lume de când o murit nevastă-mea Ană. Și de-ar fi murit barem ea, dar s-a dus pe ceea lume cu ficiorul nostru, fără nume, că n-am avut când îl boteza. S-au dus amândoi și m-or lăsa sângur. Dar, ce zic eu, sânt sângur doar în zilele cele lungi pe care mi le-a mai lăsat Cel de Sus. De multe ori noaptea, Prea Sfântul mi-i aduce pe amândoi în vis. Atunci știu că pe copil îl cheamă Niculae, ca pe mine. Îl văd pe popa nost cum îl botează la intrarea în biserică și, apoi, aud copilul cum începe a grăi. O văd și pe Ană cum frământă în covată și apoi bagă aluatul în cuptor. Simt mirosul de colac când scoate din cuptor. Când mă trezesc și-mi dau seama că a fost doar vis, îmi vine să blastăm zua în care am venit pe lume. Bine era să nu mai fi venit. Îmi dau seama că aste gânduri mi le trimite cel Ducă-se pe pustii și-mi fac de câteva ori cruce.
- Te înțeleg, mă Rusuț
La auzul acestor vorbe lui Bade Rusu parcă i se aprinse o luminiță în ochi și pe obraz i se ivi o umbră de zâmbet. Își aduse aminte de prima zi de școală când dascălul Gligorea i-a întrebat, pe rând, cum îi cheamă, iar el a răspuns: Rusuț.
- Copile, la noi în sat nu este un astfel de nume.
- Cum să nu fie! Dacă pe tata și pe moșu, tată-su, îi cheamă Rusu, pe mine că sunt mai micuț nu mă cheamă Rusuț?
Uitându-se la prietenul său din copilărie, lui badea Niculaie a lui Ilină începu să-i pară rău că acum, la bătrânețe, mai râdea pe seama lui. Uite, nu mai departe de ieri, după ce l-a prins pe Cezar la căruță, urca spre Părăul Furcii. I-a ieșit în cale Rusu. Mergea, cu greu, sprijinindu-se pe bâtă. În dreptul său a pocnit din bici și s-a prefăcut că vrea să-l lovească. Rusu a sărit ca ars, urcând în grabă rozorul destul de înalt.
- Vezi, mă, că poți? țâpă, dracului, bâta aia!

De multe ori se gândea a lui Ilină că de ce l-o fi chemând pe prietenul său Rusu. Că doar n-or fi fost ruși pe la ei. Or fi fost, că de ce locurile unde are el via se numesc În Rusu, și tot Rusu îi zice și cătunului, cu câteva case, dinspre Capu Dealului.
Acum cei doi nu mai au cum grăi. Amândoi așteaptă, în progadia satului, Cea de a doua venire. Pe crucile amândurora sunt aceleași cifre care arată anii când au venit pe această lume și, apoi, au plecat din ea:1860-1947