Bibliotecile imaginare au mai multe cărți decât s-au tipărit vreodată pentru că acolo stau, pe rafturi de staniol în culorile curcubeului, și cărțile conținând poveștile secrete din capul fiecărui om. Când nu mai există nimic de citit pentru a ni se potrivi cu totul, ori punem mâna și scriem noi, ori doar ne imaginăm că am scris deja și o facem citind ce vrem, ce ne convine, ce nimeni nu va ști vreodată și nici nu ne interesează să știe. Dar în bibliotecile imaginare mai e ceva: oameni la care într-un moment al vieții am visat, oameni pe care i-am admirat, oameni intangibili, oameni cu care ne-am identificat, pe care i-am copiat fără să știm sau cu care am dori să semănăm. Ieri, în biblioteca mea imaginară era Marilyn. Ea a lăsat o urmă în iconografia lumii ca nimeni altcineva și asta e suficient pentru a veni să citească la mine. M-am făcut că nu o văd. Mirosea a liliac. A tresărit când am intrat, ușa bibliotecii mele imaginare scârțâie de când Gene Kelly a dansat în ploaie la intrare și mi-am jurat că n-o voi unge niciodată. Am trecut în spatele ei, prefăcându-mă că iau o carte și mi-am aruncat ochii peste umărul ei să văd ce citea. Ei bine, citea o poveste de-a mea despre ea, o poveste de două rânduri scrisă prin '84 pe un zid al tutungeriei din cartier în care o rugam să se nască din nou la noi în oraș, la mine pe stradă și să-mi fie colegă de bancă. M-a emoționat. Din acel moment am început să cred că am cea mai mișto bibliotecă imaginară din lume. Exact ca alte opt miliarde de oameni.