Se perindau toată vara meșteri de tot felul pe la noi prin cartier: dulgheri, tâmplari, făurari de dormeze și recamiere, tocilari cu polizoare cu pedale, zidari și chiar bijutieri. Își anunțau venirea strigând colorat, unii în versuri, ca la talcioc: "hai, coană, să-ți fac inel/ cu bani de la bărbățel" sau "pun arcuri moi la dormeze/ domnii să se relaxeze". Ne plăceau toți, ni se păreau artiști, indivizi deosebit de înzestrați, mult superiori lu' nenea ingineru' de la trei sau lu' tanti profesoara de fizică de la patru, mama Ancuței. Cu toții ne abandonam bicicletele sau pufuleții și stăteam ciopor în jurul lor când lucrau în spațiul verde din spatele blocului, unde își stabileau atelierele câteva zile. Le admiram abilitatea și rapiditatea, exactitatea și fericirea pe care o afișau vădit când vreun vecin venea să-și ia lucrarea din mâinile lor și țâțâia din toți rărunchii a mulțumire la preț mic. Mie cel mai mult îmi plăcea un țigan gras cu pălărie uriașă care făcea și repara bijuterii. Își întindea pătura la umbra căruței, își vărsa în jurul ei traiste cu argintărie și nichel, bronz și cositor, își bătea la îndemână o nicovală în iarbă și, desculț, instalat turcește, aștepta comenzi. Veneau fete de liceu și mame, domni cu perciuni bogați și tineri imberbi să comande brățări, inele, ghiuluri și te-miri-ce reparații ori modificări de cinci lei la podoabe de o sută. Avea țiganul o liniște și o dexteritate ceva de-a dreptul molipsitor, de mă duceam seara acasă și mă piteam prin colțuri să împletesc sârme cu care să mă dau mare a doua zi în fața vecinelor pe care le simpatizam. Mi-am pus și o pătură de-a soră-mii chiar în locul din care plecase făurarul colorat, după vreo săptămână. Căruță nu aveam, bicicleta era suficientă. Stăteam turcește și fără sandale meșterind la tinichele și la tot felul de căcățâșuri ore în șir, cu aer misterios de țigan închipuit. N-am avut niciun succes, pesemne că doar pe mine mă fascinase bijutierul cel gras. Fetele de pe la cinci blocuri din jur se jucau ca magnetizate cu Florin și cu Bobi, care se dădeau meșteri de dormeze și tocilari de săbii și pumnale pentru omorât dragoni. Le pupau ăștia pe toate și le tăvăleau prin recamierele lor imaginare ori le învârteau paloșuri în soare de rămâneam chiar eu impresionat și ars de invidie. La scurt timp am uitat cu toții de meșterii care ne populaseră vara, spațiile verzi și imaginația și ne-am întors la biciclete, ping pong, fotbal și cățărat. Fetele ne iubeau din nou pe toți în mod egal.