Sandu a găsit, într-o zi de martie, un kil de aur. Scotocea prin groapa de gunoi a orașului ca de obicei și a nimerit cu bățul într-o pungă galbenă cu buline roșii, sclipitoare, ciuruită și lăsând să se vadă bijuterii de tot felul. În primele secunde le-a crezut false, gablonțuri poleite de trei lei bucata pentru păcălit puștoaicele. În lumea sărăciei lui, atâta aur adevărat nu era cu putință nici în închipuire. Dar a scos punga din mijlocul rahatului, a vărsat-o pe iarbă, a luat piesă cu piesă tot ce conținea și și-a umplut rucsacul de mușama cu cercei și brățări, inele și medalioane, ghiuluri și lanțuri. A dat să se întoarcă sus pe grămadă, la lucru, să mai scormonească un pic dar n-a mai putut; ideea că poate măcar un gram de aur din cel bun s-ar putea afla în rucsac îi sfredelea mintea. Nu mai avea tragere de inimă la mestecat prin gunoaie, oricum se adunaseră nori de ploaie iar piranda îl aștepta acasă, borțoasă. Sandu a pitit rucsacul printre ruinele fabricii de cârnați, colț cu tipografia, nu înainte să ia din el trei giuvaericale și glonț la nea Zdrulă argintarul s-a dus, văr cu tac-su, să-l întrebe de calitate. Ăla, să facă stop cardiac când le-a văzut și le-a verificat: aur, aur din cel bun, de 18 karate, aur de lucrătură fină care îl făcea și mai al dracu', bijuterii făcute de artiști făurari. Sandu i le-a dat lui nea Zdrulă. Forțat. Îi dăduse argintarul un pumn în cap să se învețe minte să mai fure așa ceva încât căutătorul prin gunoaie abia a mai găsit ușa coșmeliei să scape cu viață. Din piață, de la taraba mătușii Rica a împrumutat un cântar cu cârlig și s-a dus după rucsacul ascuns să-l cântărească. Un kil, aproape două cu rucsac cu tot. Nu știa cât vine asta în bani și nici nu-l interesa. Avea aur, în sfârșit, cât să-și împlinească unul dintre cele trei visuri. N-a ezitat. S-a dus pe jos până la lacul Morii, era aproape seară. Când a ajuns la mijlocul malului dinspre Giulești și-a pus rucsacul la picioare, a privit crepusculul înserării care, parcă, era o jerbă de artificii, a tras aer în piept și a luat apoi rând pe rând, din rucsac, toate bijuteriile și le-a aruncat ca pe niște pietre de aur ce erau hăt, departe, până în mijlocul lacului adormit. Abia dacă respirase în timpul procesului. Apoi a oftat, a lăcrimat de emoție așa cum se lăcrimează după orice împlinire de vis și i-a dat dreptate poetului ce-i născuse visul în urmă cu ceva ani, din cartea găsită tot la gunoiul orașului: nici cu un kil de aur nu vei fi bogat dacă sufletul îți e mort. Iar cel al lui Sandu era. Toată mahalaua vuia că pruncul din pântecul pirandei sale e, de fapt, al lui Aladin zis Goldeanu, șmecherul mahalalei, care cică are atât de mult aur că îl ține într-o pungă galbenă cu buline roșii...