Am spus doar că la rece îmi trece. La rece gândesc mai profund, uneori corect, alteori greșit.
Da. Ai avut dreptate. Nu îmi era bine. Chiar dacă atâtea râuri frumoase curg către delta știută, din când în când mai vine câte un vânt ce tulbură frumosul curent ce curge prin mijlocul albiei. M-a apucat nostalgia. Acea nostalgie a anilor. A anilor ce trec ușor ușor in toamnă, chiar dacă eu încerc sa îi încadrez încă într-o frumoasă vară. Jucai atât de bine teatru de parcă și tu credeai ce spui. Adevărul îl știam însă, doar noi doi. Și totuși erai atât de înfloritoare ca un boboc gingaș ce abia ieșit din primăvară face cunoștință cu mângâierea toridă a soarelui estival. Nu am putut să mă abțin și să nu remarc diferența de anotimpuri, chiar dacă sunt doar la unsprezece ramuri de copac distanță. Și prin această coborâre în abisurile negrelor brațe de gând, am adăugat atâtea aripi de fluturi pe care le credeam sau le văd sau nu tăiate, legate. Am redeşteptat apăsării încălțămintea ce mă strânge, legătura strânsă a șireturilor. Și gândeam, chiar de-ar fi să mă dezleg și să merg desculț prin nisipul în care petalele tale cuminți gâdilă zâmbetul soarelui, nu ți-aş fi un mare ghimpe tomnatic, uscat ce nu mai poate decât să înțepe gingășia corolei tale?

Râul meu, ce curge are aceleași ape. Lunca ce își crește bogata recoltă pe lângă apele lui este la fel de mănoasă. Oricând poți culege tot ceea ce ai nevoie din toate roadele ei. Fără nicio reținere. Oricând poți conta pe mulțimea sedimentelor depuse la fundul albiei. Însă delta în care te afli merită un râu cu ape repezi, văratice, în care vâsla bărcii să se poate scufunda multe anotimpuri de aici înainte. Asta m-a fulgerat azi, ca în timpul unei ploi repezi de vară. Poate greșesc. Dar dacă nu? Mă uit la tine de jos, ca la o sfântă icoană la care trebuie doar să admiri zâmbetul madonic nicidecum să îndrăznești a visa că ai putea săruta rama cu buze uscate, crăpate de vântul tomnatic.
Iartă-mi ideile care nu îți plac, dar ia-le ca atare.