agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 140 .



Prietenii trainice
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [inocentiu ]

2024-01-11  |     | 



Că animalele domestice au sentimente, aproape ca oamenii, este un lucru dovedit. Există o întreagă literatură care exemplifică afirmația. De la Azor câinele soldatului,ce se stinge de durere pe mormântul stăpânului soldat descris de Gr. Alexandrescu, până la Haciko, acel câine din Japonia care și-a așteptat stăpânul, nouă ani în gară (doar moartea i-a stins nădejdea de a-l revedea)
Copiilor de astăzi, dar și unor oameni trecuți de prima tinerețe, romanele lui Jak London, Colț Alb, și Chemarea Străbunilor le stârnesc emoții.
Am publicat, pe acest sait, povestea cățelului Leu care în copilăria mea a fost aruncat, de un om nemilos, într-un vagon al unui tren de marfă marfă care l-a dus în depărtări. Asta se întâmpla pe la începutul verii iar, mai târziu, în toamnă, am auzit un scheunat la poartă. Am deschis și am văzut un cățel jigărit care mă privea în ochi. Nu l-am recunoscut imediat. Doar atunci când s-a lăsat pe spate, cu picioarele în sus, așteptând parcă să fie mângâiat, mi-am adus aminte de cățelul Leu. Da, el era. A început a da din coadă. Intrând în curte căuta din priviri ceva. Acel ceva, mi-am dat seama, era cușca lui. Noroc că o păstrasem. A mai trăit în acea curte încă vreo zece ani. Tot acolo este și acum, dar la aproape doi metri sub pământ. Îi dădusem numele de Leu, în amintirea câinelui bunicului.
Mi-l aduc bine aminte pe Leu, câinele bunicului. La început era tot în picioarele lui existând pericolul de a-l călca. Și-a dat însă în curând seama că stăpânului nu-i place, de aceea îl urma la o distanță de 2-3 metri. Nu-i pot uita comportamentul la moartea stăpânului. În noaptea, când acesta s-a stins, a urlat continuu antrenându-i și pe cei din vecinătate. Luându-se unul după altul în curând un sunet lugubru plutea peste sat. În cele două zile când bunicul era în casă, pe catafalc, în mod inexplicabil pentru noi, câinele a făcut câteva drumuri spre cimitir unde-i privea cu tristețe pe cei care săpau mormântul. A treia zi când convoiul funerar s-a pus în mișcare, Leu mergea, abătut, înaintea celui ce purta crucea. Cu câteva secunde înainte de a fi aruncați primii bulgări de pământ în groapă, peste copârșeu, se auzi o bufnitură. Cei mai mulți dintre cei de față, printre care și preotul, au tresărit ca la o sperietură zdravănă. În curând toți și-au dat seama că Leu a sărit peste grămada de pământ pe sicriul bunicului. Cu greu a putut fi scos de acolo.
Peste câteva săptămâni am fost din nou în satul bunicilor. Mă așteptam să-l revăd pe Leu, să mă joc cu el, dar cățelul nicăieri.
- Unde-i Leu, bunico ? De ce nu ne-a ieșit în întâmpinare cum îi este obiceiul ?
- S-o fi dus după bunicul tău, că prea erau nedespărțiți.
Au trecut anii, unul după altul, transformându-se în decenii. Eram din nou în satul bunicilor care erau, de-acum, amândoi în cimitir sub aceeași cruce. Eram singur și duceam lemnele tăiate la adăpost. Printr-o spărtură a gardului a intrat o cățelușă. S-a speriat văzându-mă. Dar vorbindu-i cu calm și aruncându-i bucățele de pâine, am reușit să ne împrietenim. Am continuat apoi să duc lemnele, în brațe, spre adăpost. Întorcându-mi capul am văzut, cu surprindere, cum cățelușa mă urma cu un lemn în gură. Părea atât de fericită
. Două săptămâni Linda (așa o botezasem, și ea își acceptase numele) a avut stăpân, iar eu, un câine credincios ce îmi aducea aminte de copilărie. Noaptea dormea în pridvorul casei. Din când în când îi auzeam lătratul. Lătra luna? Păsările nopții? Aparițiile din visele ei? Cine poate ști…
A venit și clipa când a trebuit sa ne despărțim. A fugit după mașină, mai bine de un Km., până la marginea satului.
Reveneam în fiecare sâmbăta la casa de la țară. Linda se bucura de fiecare dată. Dumineca după masă se întrista. Știa că plec. Mă însoțea, fugind, întotdeauna până în același loc. Apoi o mai vedeam un timp, în oglinda retrovizoare, privind drumul ce punea o tot mai mare distanta între noi.
Tot în acel sat am auzit o poveste adevărată despre o pisică. Stăpânii i-au interzis să mai intre în casă pentru că se învățase să umble pe la oalele cu lapte și pe la cele cu smântână. S-a urcat atunci pe vița-de-vie și de acolo a făcut un salt până pe clanța ușii deschizând-o cu propria-i greutate.
- O să vezi, că vom scăpa de tine, i-a zis stăpânul și a băgat-o într-o traistă bine închisă. A pus-o apoi în mașină și la vreo zece km i-a dat drumul. A stat un pic apoi, dezmeticindu-se, a luat-o la goană prin pădurea din apropiere.
Gata, am scăpat de ea! Dar n-au trecut doar câteva zile și ai casei au auzit din nou mieunatul binecunoscut.
Tot de acolo, din satul bunicilor, mi-a rămas în amintire povestea lui Cezar, calul bunicului. La începutul celui de-al doilea război mondial Cezar era un cal arătos și în putere. A avut soartă de om fiind mobilizat (rechiziționat pentru nevoile armatei).Un timp nu s-a mai auzit nimic despre el. Într-un târziu a sosit pe adresa bunicilor o scrisoare de la tata care comanda un pluton de infanteriști, undeva în apropierea Odessei. Spunea tata, în scrisoare, că odată a fost nevoit să strige pe cineva pentru a se face auzit. La strigătul lui din depărtare s-a auzit un nechezat. Era Cezar care-i recunoscuse vocea. Întâlnirea, la aproape o mie de kilometri de casă, a fost emoționantă. Despre ea s-a vorbit în tot regimentul. Cezar s-a întors după război acasă. Poate, și pentru a-l cunoaște noi, copiii de atunci și a-l purta atâția ani în amintire. Tata a rămas în acele depărtări venindu-i acasă doar amintirea. Amintirea lor, a bunicilor, a tatălui și a lui Cezar, se va stinge odată cu cei ce i-au cunoscut.
Din toate aceste povestiri, care arată legătura dintre om și animalele pe care le-a domesticit încă din vremuri ancestrale, putem trage concluzia: comuniunea dintre om și animalele sale a străbătut multe milenii și, probabil, va mai străbate și altele

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!