Nimic nu putea fi și afară la fel de oribil ca înăuntru. Toți se uitau înfricoșați după umăr. Deși știau că totul nu fusese decât un film, ușile cinematografului rămase deschise în urma lor parcă aveau voce și mâini și gheare să tragă înapoi oamenii în sală, să-i țină acolo, să-i îngrozească din nou cu încă două ore de proiecție cinematografică înspăimântătoare ca să le stea inima, în cel mai bun caz... Abia la metrou și în autobuze lumea s-a mai liniștit. Filmul rămăsese în urmă. Nu și în blocul 64 din spatele fabricii de perdele. Ușa de la intrare era plină de sânge, dâre lungi începute cu urme de degete povesteau cum un trup în agonie fusese smuls prin ea, golindu-se de viață rapid. În hol, podeaua luase forma unui mormânt colectiv proaspăt. Cruci provizorii menționau numele tuturor locatarilor. Cutiile poștale erau urne fumegânde amintind de crematoriile lagărelor de exterminare naziste. Liftul avea ușa deschisă; un urlet ca de tortură se auzea dinspre el, ceva inuman, urletul suferinței pure. Înăuntru, șase trupuri scâlciate legate cu sârmă ghimpată ca-ntr-un buchet de carne roșie priveau tavanul cu ochii injectați de groază și se rugau să moară mai repede; de sus, un spectru negru, o gură diformă mare cât liftul, fără corp, cu dinți cât colții unui excavator și urâți ca un dezastru se cobora încet peste smocul de nefericiți legați să le dea sfârșitul dintr-o singură mușcătură. Era fix 22,47. Abia atunci președintele asociației de proprietari a coborât să lipească un anunț la intrare: "Un locatar a luat din greșeală un film de groază după el în această seară, rugăm scuzați eventualele neplăceri".