Am găsit cu greu prăvălia de nimicuri electrice unde cineva îmi spusese că voi găsi amplificatorul de care aveam nevoie. În labirintul de străduțe din cartierul vechi al orașului nu intrasem de foarte mulți ani. Când am împins ușa, un clopoțel adevărat și nu din cel electric mi-a anunțat intrarea. Eram singur acolo. Nu m-am mișcat, așteptam să apară vânzătorul de undeva, probabil prins cu treburi în spate. Apoi am văzut că totul, dar absolut totul în prăvălie era ca în anii '80: antene TV cu bucle, truse de electrician făcute la Electrotehnica, becuri timișorene, lămpi cu abajur de plexiglas, creioane de verificat tensiunea la priză, cablu dual lat de antenă, întrerupătoare și butoane de televizoare alb-negru... Mirosea a petrosin, podeaua era din scândură lată și generos tratată cu așa ceva. Mai întâi m-au cuprins emoțiile cu gândul la copilărie dar apoi, când am văzut pe tejghea o casă de marcaj cu taste ca ale mașinilor de scris, am încremenit. Îmi era frică să privesc în spate, pe geam, sigur fiind că aș fi văzut trecând Dacii 1300, Fiaturi 1500, Moskviciuri și Trabanturi. Ceva ciudat se întâmplase cu timpul, intrasem într-o dimensiune temporală și nu într-un simplu magazin de căcățâșuri electrice. Dintr-un radio negru așezat pe un raft cânta Margareta Pâslaru. Aș mai fi stat dar am auzit o voce cunoscută pe trotuar, vocea unui bărbat aproape lipit de vitrina prăvăliei. M-am întors; tata vorbea aprins cu cineva. M-am topit de bucurie, inima îmi stătea să-mi explodeze. Am ieșit să-l îmbrățișez și să-i spun în cinci minute ce nu fusesem în stare să-i spun într-o viață. Nu m-a recunoscut. Normal, eram mai mare decât el cu zece-doisprezece ani. Am clipit deranjat de o lacrimă și totul a revenit în 2024. Mâine mă duc din nou să caut amplificatorul, sper să o întâlnesc și pe mama. Ea mă va recunoaște precis!